Decepţiile patriotice

Sub ameninţarea războiului din Ucraina, Lituania a decis reintroducerea temporară a serviciului militar obligatoriu. Înalţi oficiali NATO iau în calcul din partea Rusiei o testare a celebrului articol 5 undeva pe aliniamentul flancului estic. De mai bine de un an, centrele militare din România au început să-şi refacă bazele de date cu rezervişti, prin ordine de chemare cu verificări încrucişate la nivel naţional pe baza CNP-ului (din proprie experienţă, mai exacte decât au reuşit să realizeze ANAF-ul sau CNAS-ul în ultimii zece ani). Partidele au semnat un acord pentru finanţarea bugetului apărării cu 2% din PIB. Măsurile autorităţilor par să fie aprobate de o parte a societăţii, însă ceea ce nu se discută, nici măcar într-un scenariu ipotetic, este suportul real pentru un război de apărare.

România a ieşit de mult din logica unei societăţi militariste: serviciul militar nu mai este obligatoriu de 10 ani, instructajele făcute tinerilor în licee au dispărut complet după 1989, perspectiva apăsătoare a unei confruntări militare întreţinută la nivelul întregii societăţi de propaganda comunistă s-a stins treptat. În mintea tuturor s-a instaurat proiecţia unui epoci de pace eternă, fiindcă pentru „apărarea patriei” avem o armată profesionistă. Mulţi tineri cred că de aia am şi intrat în NATO. Ei îşi fac datoria de contribuabili, adică îi plătesc pe militarii de carieră să îi apere. Dar, oricum, la dotările modeste ale armatei nici nu-şi fac iluzii. Se gândesc doar cum să nu devină carne de tun emigrând ori angajându-se într-o mutinaţională cu multe training-uri şi dezvoltare profesională în afară. Go Vest! ca alte 3 milioane de români. Autorităţile au de ce să fie îngrijorate. Rândurile combatanţilor viabili s-au tot subţiat. Pe cine să te bazezi? Cei tineri, până în 30 de ani nu au făcut serviciul militar, rezerviştii mai în vârstă sunt experţii culesului de cartofi din campaniile agricole ceauşiste, iar cei încă în putere, lăsaţi la vatră până în 2005, nu au tras nici măcar un încărcător în toată pregătirea lor militară şi nu au alte abilităţi în afară de bătutul din călcâie. Vrând-nevrând cu ei ar trebui să facem faţă unui „test” rusesc.

Deloc întâmplător, pe internet au izbucnit dezbateri virulente iniţiate de câţiva jurnalişti. Una, provocată de Lucian Mândruţă (Dragă tinere între 20 şi 35 de ani), ridiculizează atitudinea apatrizilor virtuali ai generaţiei tinere, dedată la plăcerile societăţii de consum, total autistă la înţelegerea unui concept profund, patriotismul, în lumea multinaţionalelor şi a globalizării. Replicile, multe dintre ele imunde, descriu în fond relativismul şi confuziile din minţile multora. Ne dăm seama cât de mult au săpat la temelia solidarităţilor sociale corupţia, sărăcia, abuzul, nedreptatea atunci când oamenii spun că, în principiu, nu au ce apăra. Nu au pentru ce să lupte într-o ţară în care satisfacţiile vieţii sunt extrem de mici, iar frustrările sunt imense. Una din formele extreme ale recuzării civice o întâlnim semnalată de judecătorul Cristi Danileţ, cuprinsă într-o întrebare primită pe facebook: „Există instituţia renunţării la cetăţenie şi cine o gestionează? Care sunt motivele pentru renunţare, se poate invoca statul mafiot şi profund corupt?”. Ceea ce poate fi citit drept un epitaf pe placa funerară a patriotismului românesc a trecut, probabil, prin minţile multor români.Semnalul de alarmă este unul zguduitor şi, chiar dezbrăcat de accentele dramatice, exprimă o filosofie de viaţă: cum să aperi o patrie în vremuri de război, dacă te tratează umilitor în vremuri de pace?

Ne-am spus că imensele cozi la ambasade de la alegerile prezidenţiale din 2014 sunt o dovadă a faptului că anumite forme ale patriotismului n-au dispărut şi pe scheletul lor se poate reconstrui. Când îi vedem pe românii de la Londra protestând în faţa studiorilor TV Channel 4, împotriva unui simplu documentar, unii o vor considera tot o dovadă de patriotism. Nu ne este indiferent, aşadar, cum suntem percepuţi, prin stereotipuri jignitoare în marile civilizaţii occidentale, fiindcă avem o imagine mult mai bună despre noi înşine. Dar dincolo de percepţii, există întrebări care nu fac parte din propaganda belicoasă, anti-Rusia sau pro-Vest:pentru ce ar lupta românii? Ce au de apărat?  Pentru cine şi-ar pune în pericol viaţa şi de ce? Ce fel de sacrificii sunt dispuşi să facă? În jurul acestei introspecţii (personale) şi dezbateri (naţionale) s-ar putea învârti succesul sau eşecul următorilor ani. Al tuturor. Şi dacă soarta ne va zâmbi, iar testul rusesc se va dovedi un „bluf”, măcar ne va ajuta să depăşim confuzia dintre patriotarzi şi patrioţi.

PS. Instituţia renunţării la cetăţenia română există (legea 21/1991), este gestionată de MAE, iar motivele prezentate trebuie să fie „temeinice”. Merită făcută o investigaţie în rândurile celor care au aplicat şi explicaţiile lor.