Caută 
1 MIN
Domnilor, hai să fim ipocriţi până la capăt, să strigăm în cor că aşa ceva nu ne reprezintă, că e instigare la manele, subcultură, anticultură, incultură. Ştiu că tinerii cronicari au citit cu ghilimele cele spuse mai sus, au decelat cu argumente bunele şi relele spectacolului, adică n-au confundat miezul satirei cu coaja lucrurilor. Altfel, dacă ne supărăm pe satiră, e ca şi cum nu vedem pădurea din pricina copacilor.
M-am supărat într-o seară că n-am ce să văd la televizor şi m-am dus la teatru. „Onorabili în direct”, o premieră ieşeană absolută – suna cât se poate de bine pentru o zi cu multă Hora Unirii atât în stradă, cât şi pe micul ecran. E şi ăsta un fel de-a spune, pentru că am văzut de curând în casele oamenilor nişte ecrane imense, cât cinematografele noastre de altădată, sau poate mă mir eu degeaba de plasmele şi plăsmuirile oamenilor, poate am rămas eu în urmă cu ideile şi moda. De-asta m-am şi dus la teatru să văd ceva nou, să mă mai firitisesc şi eu, vorba aceea. Dar, culmea, am nimerit exact în fântâna timpului meu. Căci aşa cum nu se mai poartă în ziua de azi cortina la teatru, nu se mai poartă nici uşa la closet, nici ficţiunea în stare pură. Decât dacă e confundabilă cu realitatea. Până la exasperare, aşa cum am văzut la „Onorabili în direct”. Drept pentru care toată acţiunea din scenă se petrece la jumătate de metru de spectator, încât el simte că intră în casa omului, în fine, în cazul de faţă nu e chiar casa omului, ci a senatorului în maieu, etern prin tranziţia românească.
De aceea şi scriu aici, ca să desprind ficţiunea dramatică de corpul realităţii, care este atât de hidos încât îţi vine să-l acoperi la loc cu replici de-a valma, culese din viaţă, din televizorul cu „acces direct” şi „adrisant cunoscut” sau din piesa vizionată. Autorul, Nicu Volovăţ, avocat de profesie, a dedus din „mantaua” lui Caragiale, ca la algebră, un intertext aglomerat cu personaje şi situaţii decupate din ziarele timpului nostru, un mozaic postmodern, „cu de toate”, ca shaorma, o clonă a emisiunilor cu orchestră şi „vivandiere”. E ca şi cum ar fi dublat realitatea în care trăim, ca s-o mai trăim în reluare şi să ne fie ciudă, într-un fel de dezbatere pe dos a stereotipurilor de care tare zicem că ne-am săturat, dar în care, de fapt, ne înghesuim cu toţii, că e mai cald şi mai sigur laolalată. Chiar dacă pute, e mai convenabil. Pe cont propriu e riscant întotdeauna. Adică: cine şi la ce vârstă mai tentează pericolul, accidentul? Cine îşi asumă invectiva? „Ţi-o furi singur”, ar zice oricine, dacă te trezeşti vorbind. Sau scriind. Şi avocatul Nicu Volovăţ chiar asta a făcut. Cu „opu-n braţe, pe la iluştrii săi confraţi”, vorba lui Topârceanu, s-a dus el pe la câţiva specialişti în teatru, care specialişti i-au spus: „E fezabil, dom’le, are potenţial scenic”. Şi cu potenţialul scenic în braţe, autorul a mers şi mai departe. Adică a îndrăznit. A primit bucuros propunerea unui nume de tânăr regizor şi a fost fericit, ca la admitere, când Teatrul Naţional din Iaşi l-a admis cu debutul în dramaturgie. Ceea ce nu ştia pe-atunci debutantul (deşi ar fi trebuit să ştie, mai ales că nu e nici june, nici abstras concretului, ba, dimpotrivă, am spune, e taman în miezul său colcăitor) este că lumea teatrului e una închisă, mai ales pentru cei din afara ei. Din afară pare foarte frumos, dar, de fapt, teatrul e o casă rece, cu uşi batante, care te plesnesc şi la intrare şi la ieşire. E o gazdă rigidă, încheiată la toţi butonii, deloc misericordioasă, şi care nu te ia în efemerele sale braţe, nici cât eşti în viaţă, şi de multe ori nici în postumitate. Aşa că e simplu acum să spunem că Volovăţ e un veleitar, un amator, mai ales că, pentru cei mai mulţi dintre noi, ieşenii vechi şi noi, e inacceptabil ca un avocat de succes, cu palmares şi halou mediatic, să scrie teatru. Aşa, netam-nesam. Mai curând un extraterestru cu halou galactic ar fi putut să scrie, nu un avocat din zilele noastre, mai ales unul care cândva a fost implicat şi politic. Ce l-a apucat?, poate îl chinuie talentul?, au vociferat elitele târgului. Şi mi ţi l-au încondeiat pe facebook, l-au mâzgălit şi i-au făcut mustăţi cu pixul, i-au scos ochii cu peniţa muiată în „stecluţa cu vitrion” şi l-au făcut radieră parfumată. Foarte bine, aşa îi trebuie avocatului dacă a îndrăznit să se exprime în altă parte decât în sala de tribunal şi s-a apucat, frate, să scrie, ca un copil. În plus, a avut tupeul să ne şi arate tuturor ce a comis, în loc să-şi vadă de dosarele dumnealui. Cam aşa a fost primit, acasă, la iaşi, autorul cu debutul său tardiv, în oraşul său european. Aşa-i trebuie, că a îndrăznit.
Îndrăznesc şi eu acum: poate totuşi ar fi fost normal să salutăm un debut, indiferent de vârsta şi/ sau profesia debutantului, nu să respingem aprioric un efort care, finalmente, este unul colectiv. Ceva nu-i în regulă cu noi. Tare ne grăbim să construim păreri doar din ce-am auzit, ceva sigur nu e bun fiindcă nu ne place nouă. Iar dacă un director de teatru ne este antipatic, tot ce se petrece în mandatul său e greşit din start, e penibil şi e suspect. Cam aşa stau lucrurile la noi. Dulcele târg e plin de amar, mereu facem judecăţi de valoare fără argumente. Punem etichete, lipim bârfele-ntre ele, ne spunem unii altora ce-am auzit, presupunem pe facebookcă Teatrul se poate cumpăra şi că actorii se pot închiria, ne grăbim să vitriolăm atmosfera în calitate de formatori de opinie, în loc să analizăm, cu argumente, o producţie locală care nu este nici mai rea, nici mai bună decât atâtea altele. Dar pentru că suntem îngropaţi în prejudecăţi, cum ziceam, n-avem chef să vedem dincolo de gunoiul de la uşă. Mai bine profităm de ocazie şi ne ascuţim ghearele, că e un bun antrenament provincial, mai ales când ai de plătit nişte poliţe către persoane şi/ sau instituţii. Aşa a fost şi în cazul „Onorabili în direct”. Mai departe de caricatură, de şablon, acest spectacol nu dublează realitatea, chiar dacă pare oglinda ei, ci reformulează un adevăr. E ca şi cum ar înmulţi, de fapt, miza ruşinii de a ne privi în oglindă. De ce e România altfel? Uite de-aia.
Dar „să nu dramatizăm”. Că a dramatizat destul debutantul şi uite ce a ieşit. Un spectacol lung şi agitat, o lume de-a valma, „o societate fără prinţip care va să zică nu le are”… Despre ce vorbim, de fapt? Despre un potentat al zilei, veşnic la putere, aflat „în toate comitetele şi comiţiile”, care are o nevastă care ştie că el are o amantă, despre o fiică rebelă, care lasă banii tatei, despre un patron de ziar care muşcă tot ce mişcă, despre un cetăţean care votează prin toate gările, despre un intelectual pierdut în speculaţii cosmo-turistice, dar orientat spre o funcţie ministerială, despre un şantaj sau mai multe, despre o scrisoare sau un sac de scrisori… O aglomeraţie, ca la revoluţie. Lume multă, mese puţine… Un tribut postmodern pentru lumea lui Caragiale, din care, crede autorul, n-am ieşit deocamdată. Cică suntem prizonierii lui agitaţi, într-o lume în care totul e maculat, unde până şi nebunul îşi pierde inocenţa în schimbul unei funcţii de ministru. E o satiră benignă despre marginalii care ajung în centrul atenţiei noastre prin forţa centripetă a mass-mediei, care face din televizor o poartă, o gură de iad vesel şi gălăgios, un vortex din care nimeni nu scapă. De aceea e insuportabil adevărul, sinistru la un moment dat. Şi o replică bună de reţinut: „Vom râde de noi până când vom dispărea ca naţiune”. Posibil să o fi auzit şi în tren vorba asta, dar la teatru e cu totul altceva. E un text fără înflorituri, care nu reclamă mari pretenţii stilistice, dar care e jucat cu poftă de nişte actori care şi-au asumat parodia. Verva, aglomeraţia din scenă, decorul înalt ca un zid de puşcărie şi absenţa orizontului, adică nimic în zare, doar un lan de porumb ca o rimă la closetul fără uşă… Vorba ceea: „a o lua prin porumbişte”… Parcă moralizator pe alocuri, autorul debutant pare cam de modă veche, cu numele personajelor sale a vrut să caricaturizeze. Cam greu. A ridicat însă praful cu măturoiul. Avem bube, dar de ce să ni le scărpinăm?, par să spună unii dintre noi, care zic că se simt jigniţi de cele ce-au văzut la teatru.
Domnilor, hai să fim ipocriţi până la capăt, să strigăm în cor că aşa ceva nu ne reprezintă, că e instigare la manele, subcultură, anticultură, incultură. Ştiu că tinerii cronicari au citit cu ghilimele cele spuse mai sus, au decelat cu argumente bunele şi relele spectacolului, adică n-au confundat miezul satirei cu coaja lucrurilor. Altfel, dacă ne supărăm pe satiră, e ca şi cum nu vedem pădurea din pricina copacilor. Dar ştim dinainte că e pădure de aramă sau de argint. Demolăm şandramaua doar fiindcă n-am improvizat-o noi. În fine, ne punem mănuşi când ne ştergem la nas, fiindcă ne e greaţă. Dacă publicul râde înseamnă că „se râde”. Iar dacă publicul aplaudă înseamnă că e „consternat”. Dacă actorii joacă din toată inima, înseamnă că i-a obligat cineva. Cât despre regizor, sigur a fost torturat cu o scobitoare, altfel nici mort nu s-ar fi atins de textul împricinat.
Prieteni, n-am scris aici o cronică de teatru, ci am scris despre azi şi despre oraşul meu mic şi trist, care se vrea european şi decomplexat, dar care nu primeşte supa amară a lui Saramago.
Într-o seară, cum vă ziceam, eram tare supărată că n-am ce să văd la televizor şi m-am dus la teatru. Şi bine am făcut. Mergeţi şi voi, ca să ştim despre ce vorbim şi pe ce lume trăim. Asta până-ntr-o zi, când ne-om apuca cu toţii de scris piese de teatru, spre disperarea unora.
