Despre campania fără campanie şi salvări providenţiale

Cineva se plângea zilele trecute că discutăm mai mult despre Trump decât despre alegerile din România. Şi are, în principiu, dreptate. Însă sunt şi destule argumente care explică această aparentă stare de fapt. De pildă, oricine vine din afară în ţară în aceste săptămâni cu greu realizează că suntem în plină campanie electorală. Ca şi în timpul localelor, de altfel. Explicaţia principală pentru această deloc de invidiat "performanţă" este o lege electorală care a reuşit să reglementeze până la detalii absurde derularea campaniilor electorale. Şi atunci nu ar trebuie să ne mirăm dacă vor veni la vot doar circa o treime din alegători, după cum estimează în acest moment unele analize sociologice. Dar aceasta nu e singura explicaţie. România nu mai are practic astăzi lideri politici de forţă în poziţii cheie, lideri capabili să tracteze electoral partidele lor, să creeze curente de opinie. Iohannis, Dragnea, chiar Cioloş sunt personaje relativ şterse nu doar fără impact electoral major, ci şi fără capacitatea de a transmite siguranţă, încredere, într-un context internaţional extrem de tulbure care ar cere, mai mult ca oricând în trecut, lideri în care să poţi avea încredere că pot răspunde unor astfel de provocări majore. Sigur mai este încă politic activ Traian Băsescu, dar el a fost prins în ultimii doi ani într-o mulţime de controverse publice, unele reale, altele fabricate, aşa că e erodat semnificativ.

De altfel, aproape întreaga clasă politică e timorată. Percepţia dominantă e că oricine "iese din rând" şi devine prea vizibil riscă să se trezească cu o anchetă penală. Ceea ce e o problemă majoră. Lucrurile sunt, bineînţeles, amestecate. Lupta anti-corupţie e, desigur, importantă. Însă au apărut şi destule semne de întrebare privind demararea unor anchete forţate, puţin credibile, cu ţinte politice evidente sau gestiuni "asimetrice" a acestora, în funcţie de "actorii" vizaţi. Pentru că, oricât de antipatic ar fi cineva, nimic nu poate justifica derapajele în justiţie. Dacă o facem riscăm să depăşim o linie roşie care pune în discuţie ideea de stat de drept. Am văzut, de pildă, câte discuţii a stârnit în America decizia FBI de a anunţa doar cu o săptămână înainte de alegerile din 8 noiembrie deschiderea unei noi anchete care o viza pe Hillary Clinton (închisă, apoi, doar după 3 zile!). Unii cred chiar că acesta a fost momentul care a hotărât soarta alegerile. Însă, e poate important de spus că vocile critice au acuzat faptul că a fost astfel nesocotită cutuma de a nu recurge la nici un fel de iniţiative de acest fel cu mai puţin de 2 luni înainte de alegeri. În acest sens e poate interesant de discutat ce tip de reacţii ar exista în România dacă s-ar avansa acest gen de argumente!?

E drept, în unele cazuri semnele de întrebare privitoare la o serie de anchete penale sunt justificate, în timp ce în altele ele sunt forţate sau chiar inventate de-a dreptul. Însă, faptul că există o percepţie relativ larg răspândită care pleacă de la premisa că puterea reală o au în acest moment serviciile secrete şi procurorii este un lucru extrem de nociv. Chiar dacă adesea se exagerează pe această direcţie. Pentru că, oricât de nepopulari şi criticabili ar fi oamenii politici (şi aici se generalizează forţat, în destule situaţii), regula fundamentală într-o democraţie este aceea că puterea o exercită cei desemnaţi să o facă în urma unor alegeri.

Însă dincolo de această discuţie, nu putem să nu observăm faptul că în mare România pare să fie parţial în sincronism cu tendinţele politice din spaţiul occidental. Unde nu mai avem tradiţionala confruntare stânga-dreapta. Retorica dominantă a momentului merge pe linia anti-establishment cultivată de partide şi lideri populişti. În România acest rol îl joacă USR. Ca şi prin alte părţi, Syriza, Marine Le Pen, Podemos în Spania, dacă ne uităm în Europa, sau Trump ori Bernie Sanders, în America, cei în cauză evită să dea prea multe detalii privind maniera concretă în care ne vor conduce către viitorul luminos pe care îl promit. Ideea fundamentală pe care o transmit public acest tip de mişcări politice este aceea că acum e foarte rău din cauza "sistemului" corupt şi incompetent, dar dacă vor veni ei la putere lucrurile se vor schimba din temelii. După cum comenta Ionuţ Popescu, într-o postare pe FB "ăştia sunt fără sex, fără convingeri, fără doctrină! Ei vor doar să fie bine, să nu fie rău…". De unde şi ideea de "salvare", enunţată chiar în numele mişcării. E o tehnică clasică, de manual. Aşa cum a fost inventat după decembrie 1989 şi "Frontul Salvării Naţionale". Bineînţeles, atunci când ajung la putere perspectiva se nuanţează brusc sau chiar se fac viraje de 180 de grade faţă de promisiunile din campanie. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu Syriza în Grecia după ce a preluat guvernarea.

Însă, terenul politic pe care e construit USR-ul la noi e în mare parte artificial. În Europa şi în America elementele care au alimentat aceste mişcări au fost, în special, îngrijorarea faţă de amploarea emigraţiei, cu precădere a celei islamice, propovăduite de partidele tradiţionale şi sufocanta corectitudine politică care a invadat spaţiul public, mass media, zona academică occidentale. Or, în mod concret şi în perspectivă imediată, nimic asemănător nu există la noi. De aceea singurul "cal de bătaie" pe care se merge este acela că actuala clasă politică este coruptă (argumentele în acest sens fiind oferite de numeroasele anchete penale care vizează oameni politici sau din administraţie) aşa că trebuie dată la o parte şi înlocuită cu ceva complet nou, mai precis cu USR.

Însă e de-a dreptul naiv să-ţi imaginezi că societatea românească, cu valorile şi mentalităţile fundamentale care o definesc, va putea brusc oferi ceva profund diferit în materie de resurse umane faţă de ceea ce am avut în ultimul sfert de veac. Şi, de fapt, am putea să ne întoarcem chiar cu o sută şi ceva de ani în urmă, la Caragiale, pentru a realiza că toate metehnele de atunci sunt similare cu cele de acum. În afara de asta, prinşi cu "schimbările profunde", ignorăm cu desăvârşire cel puţin două teme cu mult mai importante. Prima este deficitul de guvernanţă, blocajele şi neputinţa instituţională, care grevează masiv capacitatea de a duce la bun sfârşit proiecte şi iniţiative în cele mai variate domenii, din administraţie şi sănătate, din educaţie şi infrastructură. A doua temă este cea legată chiar de viitorul ţării, care nu mai este deloc clar în această perioadă de prefaceri geopolitice majore. Cum ne poziţionăm, ca ţară, faţă de mişcările tectonice din UE, dar şi faţă de ecuaţia de securitate de pe continent, de reconfigurarea sferelor de influenţă în condiţiile unei Rusii într-o puternică ofensivă? Despre aceste lucruri nu vorbesc, din păcate, mai deloc nici echipa lui Nicuşor Dan, nici cei mai mulţi dintre liderii noştri politici.