Caută 
1 MIN
Suveranitatea consumatorului e la fel de neplăcută (şi de chestionabilă) pentru vânzător pe cât era suveranitatea seniorului pentru şerb. Atâta vreme cât avem suverani şi supuşi, impunem prin forţă o inegalitate.
Pe acelaşi teritoriu, acţiunea vânzătorului X are efecte negative asupra vânzătorului Y. Aceste efecte depind exclusiv de decizia lui X de a performa respectiva acţiune – deci paguba lui Y derivă exclusiv din voinţa lui X de a acţiona într-un anume fel. Poate că nu stă în intenţia lui X să îi provoace pagube lui Y, dar asta nu înseamnă că pagubele lui Y nu sunt cauzate exclusiv de acţiunea lui X şi de voinţa acestuia din urmă. Iar dacă Y îl atenţionează pe X că acţiunile lui îi provoacă pagube (deci că X nu respectă buna vecinatate) şi X continuă să acţioneze în acelaşi fel, atunci putem spune şi că X acţionează împotriva lui Y cu intenţie.
Dar asta e întrucâtva irelevant. În definiţia agresiunii noi operăm doar cu noţiunea de "voinţă" şi cu cea de "acţiune", nu şi cu cea de "intenţie". Dacă efectele acţiunii lui X sunt neintenţionate, asta înseamnă că agresiunea e neintenţionată, nu că nu există agresiune. Dacă eu vă inund casa, cu intenţie sau fără, am comis o agresiune împotriva dumneavoastră şi sunt moralmente ţinut să vă despagubesc. Toată lumea înţelege asta când e vorba de vecinătatea dintre doi indivizi. Şi exact acelaşi lucru este valabil şi când e vorba de vecinatatea dintre doi vânzători.
Când, prin acţiunile sale, X îi provoacă, intenţionat sau nu, pagube lui Y, X e ţinut să-l despăgubească pe Y. Nu e ăsta un principiu moral pe care îl recunoaştem şi îl practicăm cu toţii? Libera concurenţă impune o normă prin care vânzătorul păgubit nu poate cere să fie despăgubit, pentru că paguba sa e în beneficiul cumpărătorilor. Nu e asta ciudat? Paguba pe care X i-o provoacă lui Y e singurul mod prin care X îşi poate face bine sieşi şi cumpărătorilor. Deci "mai binele" cumpărătorilor e mai presus de binele lui Y, iar Y trebuie să accepte asta. Prin urmare, i se cere lui Y să fie altruist într-o manieră sacrificială: există un bine suprem, cel al cumpărătorilor, astfel încât ori de câte ori binele vânzătorului şi binele cumpărătorilor intră în conflict, vânzătorul trebuie să renunţe necondiţionat la binele propriu. Pentru că altruismul sacrificial nu este un comportament spontan decât într-un număr mic de cazuri, libera concurenţă impune ca normă comportamentul ăsta tuturor vânzătorilor. Dacă norma asta nu ar fi impusă cu forţa, foarte puţini oameni ar fi dispuşi să practice de bunăvoie libera concurenţă – pentru simplul motiv că foarte puţini oameni sunt sfinţi dispuşi să se sacrifice pentru binele semenilor lor. (Asta nu înseamnă că oamenii sunt ticăloşi, ci doar că, în general, ei nu sunt sfinţi).
Din faptul că avem nenumărate exemple în care statul intervine cu reglementări ostile liberei concurenţe nu rezultă că libera concurenţă e un fenomen spontan (deci că în absenţa reglementărilor respective, libera concurenţă şi-ar face de la sine simţită prezenţa). Ce rezultă e că statul trebuie să reglementeze activităţile economice doar în sensul impunerii liberei concurenţe.
În mod natural – adică în absenţa oricăror reglementări – cei favorizaţi de libera concurenţă (de exemplu Gheorghe în povestea mea de săptămâna trecută) vor fi spontan în favoarea ei, iar cei defavorizaţi vor fi împotrivă. Am încercat să arăt că împotrivirea nu este neapărat imorală. E imoral să ţii cont exclusiv de binele propriu, să nu-ţi pese de nimeni altcineva, dar nu e imoral să cauţi soluţii astfel încât binele tuturor celor implicaţi să fie avut în vedere. Uneori, unii indivizi se vor arăta dispuşi să îşi sacrifice propriul bine în favoarea binelui celorlalţi. Libera concurenţă impune însă tuturor vânzătorilor acest comportament sacrificial – tocmai de aceea nu este un comportament natural. Ori de câte ori binele vânzătorului intră în conflict cu cel al cumpărătorului, libera concurenţă interzice găsirea unor soluţii de compromis şi îl obligă pe unul dintre vânzători să îşi asume un comportament sacrificial. Asta înseamnă că binele consumatorilor e suveran. Dar împărţirea oamenilor în suverani şi supuşi nu e niciodată naturală – ea e întotdeauna impusă cu forţa. Suveranitatea consumatorului e la fel de neplăcută (şi de chestionabilă) pentru vânzător pe cât era suveranitatea seniorului pentru şerb. Atâta vreme cât avem suverani şi supuşi, impunem prin forţă o inegalitate.
Pe mine unul nu mă deranjează această inegalitate (dintre consumator şi vânzător) – ba chiar sunt, din multe motive, în favoarea ei. Mi-am permis doar să atrag atenţia că nu există suveranitate naturală a consumatorului (deci libera concurenţă nu e spontană), la fel cum nu există aristocraţie naturală. Fiecare pretenţie de suveranitate e impusă şi menţinută cu forţa.
Ideea că piaţa liberă (în sensul de piaţă cu liberă concurenţă) e un tip de ordine spontană nu mi se pare doar greşită, ci şi periculoasă. Dacă ajungem să o credem, intrăm cu necesitate într-un tip de ordine în care suveranitatea mea de consumator va fi contestată (şi chiar anulată) de alţi suverani potenţiali. Dacă nu vreau să renunţ la calitatea mea de suveran, sunt ţinut să critic fanteziile anarho-capitaliste (ispititoare, fără îndoială, pentru consumatori, dar favorabile în realitate vânzătorilor) şi să veghez la menţinerea unui stat care impune libera concurenţă.
