Despre moralişti

Dintre moralişti, cel mai mult mi-a plăcut, încă din adolescenţă, când l-am descoperit „şantajat” de eseurile lui Al. Paleologu, La Rochefoucauld. Nu ştiu dacă e cazul să explic de ce, mai degrabă am să exemplific (de fapt, improvizez acest articol numai ca să pot monta la un moment dat, văd eu cum, o vorbă la care ţin mult). Aş putea îndruga ceva legat de cinism, ca imbold al permanentei replieri a gândirii, ca refuz de a rămâne blocat într-o certitudine lipsită de echivoc; ba chiar de plăcerea de a suci locurile comune pe dos şi de a susţine, sfidător, exact contrariul. Cu toate că, îmi vine să zic, nici stereotipiile, truismele nu trebuie dispreţuite. Ele conţin, cel mai adesea, adevăruri verificate; oricât de banalizate prin repetiţie, nu trebuie uitat că acestea rămân totuşi adevăruri. Dar mă tem că şi o astfel de perspectivă se hrăneşte dintr-un paradox; numai că paradoxul, oricât ar fi el de exigent cu inerţiile, sfârşeşte tot într-o inerţie.

Genul moralist presupune răbdare. Trebuie, întâi de toate, să stai locului. Nu fizic, deşi nu o dată şi această fixare în spaţiu e dificilă. După ce ai învăţat să şezi, trebuie să capeţi deprinderea de a cugeta. De a privi, altfel spus, cu mult calm şi distanţare către lume şi de a o observa. Scrisul vine din cărţi, dar mai ales dintr-un anumit tip de privire aruncată către lume. Important e ca această privire să fie filtrată, cel mai adesea, printr-o pagină de carte. Niciodată retina noastră nu are acces nemediat la ce e în afară; numai proştii reuşesc să se zgâiască direct în jur, cu un ochi bleg, apos, de vită sentimentală, lipsit de orice intenţie. Aşa, poţi privi orice, de la un peisaj monumental, la o catedrală gotică, o capodoperă de Leonardo sau o siluetă feminină i-re-pro-şa-bi-lă fără să pricepi despre ce este vorba. Fără a sesiza, intuitiv, nu profesional (că strici totul), izul de taină şi inefabil pe care orice lucru frumos de pe lumea asta îl conţine. Prin urmare, moralist este cel care, mai întâi, a învăţat cum să privească lumea; şi, după ce s-a deprins cu această observaţie care dă sens lumii, a căpătat şi harul de a reduce la esenţă ceea ce a observat.

Nu voi avea niciodată aceste calităţi ale înţelepciunii; sau, dacă le voi putea măcar mima, nu voi avea, cu siguranţă, altruismul de a-mi formula concluziile condensat, chiar dacă memorabil. Genul moralist nu mi se potriveşte, prin urmare. Dar tocmai de aceea îmi place. Îl gust, mai ales când reuşeşte să îmi mişte rotiţele. Nu oricine comite aforisme devine automat un moralist. Citeam, ţin minte, în cartea unui aspirant la acest statut, un panseu pe care cu greu l-ai putea pune sub semnul întrebării: „Viaţa te pune în diferite ipostaze…” Te pune, da… Şi ce-i cu asta? Cine s-ar putea certa cu înţeleptul autor, cine l-ar putea contrazice? El are, fără doar şi poate, dreptate. Prea multă, chiar, acesta e păcatul lui. Moralistul nu trebuie să aibă dreptate în mod evident; dimpotrivă, dacă nu reuşeşte să contrarieze, e un cugetător de duzină. Nu adecvarea la adevăr e măsura după care evaluăm reuşita genului, ci, mai curând, reacţia de îndoială pe care o stârneşte. Un bun moralist relativizează clişeul, nu îl îngraşă. Fuge de el, nu îl cultivă. Provoacă, obligatoriu, gândirea, nu şi-o supune instantaneu.

Dincolo de aceste stângace observaţii, a căror banalitate nu o repugn, aş mai observa că sunt invidios pe combinaţia de sobrietate şi frivolitate pe care acest gen şi-o poate permite. În primul rând, nu cunoaşte tabuuri; în al doilea rând, tocmai această constrângere a brevilocvenţei îi oferă maxima libertate. Moralistul nu este obligat să demonstreze nimic; el trebuie numai să fie suficient de abil încât să lase impresia că ar cântări lucrurile şi ar constata ce şi cum, cu o autoritate pe care i-o dă numai retorica impecabilă a dictoanelor sale; o autoritate pe care şi-o impune singur, deci. Sunt de presupus zeci de ipoteze abandonate pe parcurs, tot atâtea raţionamente riguroase, demonstraţii, instrumente logice, până ce aforismul se cristalizează. Ei bine, cea mai mare calitate a acestor exerciţii speculative este că ele rămân neexprimate. Un bun moralist îşi ascunde mereu argumentele; dacă e bun, el convinge fără argumente. Publică, în orice caz, mult mai puţin decât se presupune că scrie şi scrie şi mai puţin încă decât bănuim că gândeşte. Un autor cinstit, să admitem…

De unde am pornit şi cum am ajuns aici? Recunosc, iniţial căutam o frază, cel mult un paragraf ca să pot introduce un aforism al lui La Rochefoucauld, care îmi place foarte mult. Mă temeam că nu voi putea evita încropirea unui mic eseu pe teme morale, care să se încheie victorios şi să legitimeze cu micul panseu, pe post de trofeu. Dar ar fi însemnat să trişez. Şi nu că nu-mi stă în fire, dar e obositor. Aşa că trec la ce am de spus, în esenţă, prin pana ducelui specializat mai degrabă în vicii decât în plictisitoare virtuţi: „Qui vit sans folie nʼest pas si sage quʼil croit.” Să dăm şi versiunea în română (a lui Aurel Tita, din 1972, ca să-i facem dreptate şi tălmaciului): „Cel ce trăieşte fără nebunie nu-i chiar atât de înţelept pe cât crede.” Nu sunt atât de bleg, încât să mă apuc să comentez. Bineînţeles că are dreptate la Rouchefoucauld, cinicul care nu suporta făţărnicia, mediocritatea şi nu preţuia foarte mult bunul simţ. Dar nu are dreptate pentru că i-o dăm noi, ci pentru că o decretează el. Cine nu e de acord să se folosească de aforismul citat înainte, dacă îi place mai mult: O fi, domnule, doar viaţa te pune în tot felul de ipostaze…

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi