Două Seri Vişniec

Dezbatere lărgită, ca voci din public, la Universitate, restrânsă aproape numai la dialogul autor-regizor (o singură întrebare din sală), la Teatru, vedem îndată de ce. Oricum, o reuşită „dublă”, prilejuită de prezenţa la Iaşi a unui scriitor plurivalent, născut bucovinean (Rădăuţi), student în filozofie la Bucureşti şi poet „lunedist”, din 1987, trăitor la Paris, autor dramatic în plină desfăşurare a unei veritabile cariere internaţionale pe scenele lumii.

Cabaretul…: cel dintâi merit e în chiar alegerea repertorială. Nu e genul de text care „să meargă uşor”, la orice fel de spectatori. Dimpotrivă, eseul acesta ludic e, în esenţa sa, foarte intelectualizat, deşi ferit totodată de orice urmă de uscăciune conceptuală, livrescă, teoretizantă. Dar cum de i-a reuşit aşa ceva? Spus direct: pentru că ştie „să le joace” şi când miza de sens a „jocului” e gravă. Povestea raporturilor (unui om al scrisului) cu „cuvântul”, cu, de fapt, aceleaşi cuvinte ca şi ale noastre, ale tuturor, însă altfel văzute. Cum o spune e totul: n-o deapănă narativ-evocator, pe firul timpului, n-o implică nici în vreun plot (intrigă) fantezist-alegoric. Alege, în schimb, să le „dea cuvântul” chiar lor, cuvintelor, aduse în scenă (sunt, oare, ele „personaje”?) şi făcute să treacă, monologic şi metaforic, prin faţa ochilor noştri şi mai ales a auzului nostru, într-un soi de „defilare”, altminteri atât de neostentativ construită ca succesiune şi selecţie. În fond, ce ne pot spune ele, cuvintele, şi de ce această răsturnare neaşteptată, în spectacol, a relaţiei noastre cu vocabulele, scoase acum în prim plan? Nu e deja limpede că o atare convenţie estetică ad hoc necesită multiple adaptări şi schimbări de reflexe în materie de receptare a spectacolului, pentru a intra realmente „pe lungimea lui de undă”?

Natura muncii creatoare a scriitorului îi impune un proces complex (şi de profunzime) al alegerii, resemantizării, restaurării uneori (împotriva erodării, pervertirii, diluţiei). Iubirea lui de cuvinte e reală, dar lucidă, nu fetişistă. Ludus-ul său nu le transformă în „jucării” verbale. Simpatică, însă şi cu „miez” e postura imaginată cuvintelor-„personaje”, care se plâng de ce li se întâmplă odată ieşite înafara disciplinatei şi clarei semantici de dicţionar, când se văd aruncate în „jungla” celeilalte, vie, versatilă, adesea alunecoasă şi înşelătoare, din cotidianul şi pragmatica lumii, aşadar, trăite, şi nu fixate inert, ca într-un insectar. Scriitorul tocmai de o asemenea polimorfie imprevizibilă şi, de ce nu, derutantă, se ocupă, de ea şi de cunoaşterea ei are nevoie ca truditor perpetuu al cuvântului. „Personajul” Tandreţe, dincolo de afecţiune delicată, altruistă, nepasională, acuză, aşa zicând, delicte de seducţie mincinoasă, arătând spre „victime seduse şi abandonate”, ale amneziilor, vicleşugurilor şi chiar răutăţilor „tandreţii”. Altul, Inimă se plânge de tensiunile cu creierul/ raţiunea (vezi Pascal), Dorinţă e vagabond şi uşernic, Vis apare temător şi tatonant, un timid nesupus voinţei nimănui, Speranţă promite magice remedii pentru griji, decepţii, plictis, unele dintre ele (Vis şi Dorinţă) mai sunt, culmea, şi „bâlbâite”. Tot atâtea metafore, cum se vede, ale unei semantici cameleonice, cu surprizele, fentele şi capcanele ei. Ironia, umorul, ambiguitatea altor monologuri (Târfă, Şcoală, Caca) fac trecerea către patologia cuvântului politizat, ideologizat. Vidate de sens, clişeizate, astfel de cuvinte bolnave ţin să se elibereze şi de sintaxa „constrângătoare”.

Domnul M.V. (Emil Coşeru), alter-ego scenic al autorului, e şi el acolo, monologica defilare de confesiuni şi plângeri e imaginată din perspectiva lui, pe temele sale. Mâncătorul de cuvinte e ipostaza fantezist-alegorică a unei senzualităţi (bulimii?), piedică denunţată ironic, în calea comunicării scriitorului cu lumea cititorilor săi. Spre şi în final conştiinţa timpului (devenire, rădăcini şi aripi, moarte vs. ce rămâne?) domină totul: „mumia” înfăşurată (de urmaşi) în „funii aurii” e imaginea ultimă, emblematică, nu fără o metaforă a „firului alb”, postum.

Parisul lui Matei e adânc impregnat de spiritul „ghidului”: preferinţe, înclinări, criterii, opţiuni şi valori. Sunt evitate sistematic acele must de Baedecker, sau Michelin. Nu interioare gotice, de catedrală, doar (şi atunci, fugitiv) exterioarele monumentale (Notre Dame, Sacré Coeur), nu faimoasele muzee (tot exterior, Louvre), în schimb, edituri (Maison d´Europe et d´Orient), spaţii de spectacol (Gare au Théatre), în fapt o gară dezafectată şi reprofilată, un „templu” activ al Cărţii: Biblioteca Naţională. Startul luat acasă, cu Matei Vişniec alături de soţie, graficiana Andra Bădulescu, care e şi scenografă (ceea ce a conceput şi realizat şi pentru Cabaretul… de la TNI), o locuinţă plină de artă şi de cuvântul scris, fie deja tipărit, fie încă nu. O dovadă în plus că nu e nici un fel de querelle(vreo ceartă fatidică) între arta imaginii şi cea a verbului. Mereu semne de ghidaj şi comentariu relaxate, departe de peroraţie, aşadar, de o substanţialitate generată de credinţa profundă în valorile culturii autentice.

Un „colţ” de Paris ce-i pune în dialog peste timp pe Descartes şi Fondane (Fundoianu, născutul la Iaşi: Wexler), o străduţă neatinsă de secole, în proximitatea casei lui Balzac (fără particula nobiliară, pleonastică pe lângă blazonul geniului literar), dar şi un bătrân arbore-„patriarh”, o grădină cultivată de oamenii arondismentului, în care creşte şi lavandă, ajunsă aici, în nordul Franţei din însoritul Midi. Şi imagini-respiro, de trecere, captare a unor detalii, cu vibraţia lor autonomă, dar nu disonantă: o franţuzoaică pe trotinetă, o pânză de păianjen în cimitirul Montparnasse, umorul discret al filmării chipului unei vecine de terasă a cafenelei, unde Matei Vişniec îşi ia micul dejun şi face elogiul croissant-ului (alăturare întâmplătoare), confruntat cu statuia eroică a Jeannei d´Arc. Dar finalul rezervat lui Brâncuşi, Cioran, Ionesco şi Tzara, de meritate elogii, desigur, are şi valenţe de reflex al propriei teme interioare, cea a scriitorului român de expresie franceză care este dramaturgul. Oaspetelui Cetăţii şi „complicilor” săi ieşeni, în frunte cu iniţiatorii şi instituţiile-gazdă (TNI – Ovidiu Lazăr, TVR – dr. Carmen Olaru şi UAIC – Rector Vasile Işan), ca şi „echipelor” TVR şi TNI, le datorăm două Seri Vişniec de cea mai aleasă şi elevată calitate a unui autentic act de cultură: Chapeau bas!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar