El fugitivo

Am considerat întotdeauna că literatul trebuie să fie un opozant, un outlaw, un refuznic al stării de lucru existente, un evadat (oh, serialul adolescenţei mele El fugitivo despre un medic nevinovat, care fugea de mâna legii în diverse locuri, dar de fiecare dată se dădea de gol, fiindcă circumstanţele vieţii îi impuneau practicarea medicinei; şi iarăşi trebuia să fugă) din cenuşiul stărilor de lucru constituite, din orizontul meschin şi monoton al statu quo-ului. Aceasta nu înseamnă implicit acceptarea tipului de literat pe baricade, „trăind în miezul unui ev aprins”, nici îmbrăţişarea îmbrăţişării pe tunuri păunesciene şi alte zurbale mai mult sau mai puţin comunistoide. Aceste atitudini mi-au fost de la început şi îmi sunt străine, sub ele bănuind, mai bine zis simţind cu radare ultrasensibile (n-am ştiut niciodată cum funcţionează antenuţele astea!) zidul opac al culturii oficioase, scorţoase, obstacolul statu quo-ului. Prea mare apropiere de politic, de o ideologie sau alta, am socotit-o şi o socot în continuare pernicioasă. Am intuit astfel lucrurile încă din prima tinereţe, probabil din instinct ţărănesc conservativ şi retractil, prea de multe ori, bunăoară, l-am auzit pe tata spunând că „politica-i curvă”. De aceea evit politica de partid sau religia în arena socială. Scad flacăra acestora la minim, căci incendiile lor mă devastează ca scriitor. Aşa cred. Nu pot să mă las de ele (văd că alţii pot), am scris destul şi prea destul materiale de presă „angajată”, dar sunt fericit când lucrurile acestea se degajează în „operă”, când le pot decanta în scrisul meu.  

Desigur că acest mod de a înţelege misia-mi cam de popă sărac şi cu enoriaşi puţini îşi are sorgintea în anii primei tinereţi, anii dezgheţului ceauşist, perioada în care m-am format. Un oarecare duh de libertate în primii ani ai domniei Scorniceşteanului, anumiţi profesori eminenţi în liceu trecuţi prin „şcoala” Canalului şi epurărilor, apoi Erich Fromm, Herbert Marcuse şi alţi autori citiţi „printre rânduri” îşi vor fi adus obolul. Îmi şuiera prin cap o insatisfacţie sufocantă faţă de lumea în care trăiam, stare combinată cu sentimentul de insatisfacţie propriu adolescenţei, care mi-au creat fondul de refuz al stărilor de lucru existente. Fireşte, vor mai fi fost şi alţi factori, dar nu este locul aici să-i drămăluiesc. Nu prea am nici priceperea să mă aventurez freudian pe terenul lunecos al plămădelilor lăuntrice. Las lucrurile aşa cum sunt şi reţin doar sâmburele dur, incasabil, de nucă de cocos al REFUZULUI, care m-a călăuzit mereu. Da, sunt un refuznic. Totodată – el fugitivo, una victima inocenta de la justitia, cum zicea în promo-ul serialului amintit, un evadat care căuta alternative la prezentul ce se cerea depăşit.

Şi unde am găsit alternative, unde am evadat? În mai multe „locaţii”, cum se zice în noul limboi de lemn. În primul rând m-am cufundat în trecutul familiei mele şi al oamenilor din satul meu, alimentându-mă cu rămăşiţele vechii civilizaţii ţărăneşti aflate pe ducă. Mi-ar trebui pagini întregi ca să conturez cât de cât zborul meu invers, paseist, care era inconştient altceva decât acela (vă amintiţi? Un singur gând şi un conducător/ Spre comunism ne avântăm în zbor) cultivat de naţional-comunismul lui Ceaşcă.

Apoi marile opere literare şi artistice au fost alte alternative, căci arta s-a definit întotdeauna pentru mine prin opoziţie cu ceea ce se numeşte în mod obişnuit „realitate”. Actul literar asta a însemnat pentru sussemnatul – ieşirea din cotidian, o sărbătoare perpetuă, o dimensiune nouă, ideală a realităţii, un proiect de fapt cizelat mereu şi mereu de-a lungul istoriei. Aceasta a însemnat şi încă înseamnă arta pentru mine. Arta ca marfă, prelucrată, ajustată la strungul corectitudinii, fără spirit contestatar şi critic nu numai că nu mă interesează – o detest! Nici căderea în cotidianul cenuşiu nu mă interesează, nici hedonismul artei – frenetic, reglabil, reducţionist şi comercializabil. Mă dezgustă absenţa spiritului constructiv, evadarea pasivă şi telenovelistică din real. Sunt aşadar un el fugitivo patetic şi contestatar, având însă oroare de violenţă, un evadat pesimist incorigibil, trăind sub ameninţarea strivirii de către Sistem. Dacă nu ar fi aşa, nici nu ar mai avea rost să scriu.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist