Elogiul lipsei de lirism

Campania lui Barack Obama pentru prezidenţialele din noiembrie 2008 a început oficial în ianuarie 2007. Neoficial, probabil că a început prin octombrie-noiembrie 2006.

Obama l-a angajat pe David Axelrod ca şef de campanie, care a pus o singură condiţie: candidatul să fie la dispoziţia campaniei 24 de ore din 24.

Şi a început organizarea campaniei. A fost creat un site – care, printre altele, era şi o platformă de bloguri pentru susţinători. Au început să fie culese adrese de e-mail – până la sfârşitul lui 2008 erau deja 13 milioane de adrese. 13 milioane! 13 milioane de oameni cu care se coresponda zilnic, 13 milioane de oameni dispuşi să organizeze petreceri la ei acasă în care să vorbească despre Obama. 13 milioane de oameni ale căror date demografice le ştiai (aproape) în detaliu şi cărora le puteai trimite mesaje personalizate.

În 2012, lista era deja de 16 milioane.

Cei mai activi dintre voluntari erau aduşi la training, erau învăţaţi comunicare şi marketing. Dar niciun om de pe listă nu a fost ignorat, cu fiecare se coresponda zilnic. David Axelrod îşi începea ziua citind extrase din mii de mailuri primite de la voluntari.

A început şi campania de strângere de fonduri. La sfârşitul lui 2007, echipa lui Obama strânsese deja peste 100 de milioane de dolari. Cei mai mulţi fuseseră primiţi de la oameni obişnuiţi, donaţii de până într-o sută de dolari.

Organizaţia nu a avut nicio legătură cu Partidul Democrat. Până la nominalizarea din august 2008, Obama s-a bazat exclusiv pe organizaţia/ reţeaua pe care i-o construia Axelrod. Marea majoritate a membrilor organizaţiei erau oameni care până atunci nu manifestaseră niciun fel de interes faţă de politică şi care îi dispreţuiau făţiş pe oamenii politici.

Încă din ianuarie 2007 tema centrală a campaniei era clară: schimbarea. Barack Obama e candidatul schimbării – şi personificarea schimbării.

În fine, mai pot adăuga detalii, dar lucrurile sunt în general clare. Şi rezultatele deja cunoscute. Adaug doar că toate astea au fost posibile în ciuda faptului că Barack Obama e introvertit, non-empatic (incapabil să empatizeze cu semenii săi) şi temporizator prin fire (pentru iubitorii de Myers-Briggs: un INTP).

Ei bine, toate astea înseamnă în primul rând management. Management profesionist şi de un nivel foarte înalt. Nu inspiraţie, nu noroc, nu poezie a maselor care răspund spontan unui lider cu care se identifică sau în care se proiectează, ci management profesionist. Date, cifre, termene, calcule de productivitate, targeturi, optimizare de resurse. Pe scurt: organizare. Muncă rece, calcule reci, profesionalism rece.

Inclusiv din partea lui Obama, care a făcut tot ce i-a cerut campania să facă. Nu s-a dat fiţos, orgolios, deştept, guru. Nu şi-a sabotat profesioniştii pe care i-a angajat. Nu s-a autodeclarat buricul pământului. Şi-a acceptat statutul de produs, ştiind bine de ce o face.

La noi lucrurile stau exact pe dos. Heirupismul visător, improvizaţia halucinată şi ego-ul gonflat fac regula. România suferă cronic, de sute de ani, de incapacitate managerială. Şi la nivel de business, şi la nivel de societate civilă, şi la nivel de administraţie publică. Managementul nu-i frate cu românul.

Ani de zile m-am întrebat de ce în România n-a existat disidenţă organizată, ca în toate celelalte ţări din Est, inclusiv în URSS. Acum cred că ştiu răspunsul: n-au existat manageri care să construiască organizaţii – şi nici potenţiali lideri care să înţeleagă rostul managementului (inclusiv – şi mai ales – al managementului strategic). Heirupismul visător, improvizaţia halucinată şi ego-ul gonflat au fost regula şi printre disidenţi, din nefericire. Cine să fi acceptat să fie secretar, când toţi se voiau eroi?

La fel şi azi: cine să accepte să fie manager de campanie (inclusiv pe un nivel de low management), când toţi se visează preşedinţi? Întrebarea asta ar trebui desfăcută în două: cine ar putea să fie un astfel de manager, dat fiind că ştiinţa managementului e mai obscură la români decât întunericul divin? – şi ce potenţial lider ar accepta să-şi dezumfle ego-ul şi să tolereze să fie transformat într-un produs?

Imposibilitatea pare să fie dublă, prin urmare. Aşa că rămânem la heirupism visător, la improvizaţie halucinată şi la ego-uri gonflate.

Cam asta e ce văd când mă uit la campaniile diverşilor noştri prezidenţiabili, la tot felul de piraţi şi la alte grupuri şi grupuscule. Adică văd orice altceva decât arta şi ştiinţa organizării. Ideea că e nevoie de management şi că inclusiv liderii trebuie să se supună (fie şi doar parţial) exigenţelor managementului e mai străină pe aici decât un panseu în etruscă.

În ce priveşte businessul, mulţi ne aruncă în ochi productivitatea scăzută a muncii din România, ca justificare a salariilor (intolerabil de) mici. Lăsând la o parte faptul că între cele două nu e o legătură directă, productivitatea scăzută a muncii nu e vina muncitorului, ci a managerului. Organizarea (optimă a) producţiei e treaba managerilor, pentru asta sunt plătiţi. Dacă avem o productivitate scăzută a muncii, asta nu înseamnă decât că avem manageri foarte proşti.

Îmi dau seama că e cumva ironic ca tocmai eu, care nu-i simpatizez din cale-afară pe manageri, să fac elogiul managementului, dar până şi eu am ajuns la concluzia că pentru a-i critica pe manageri ar trebui ca mai înainte de toate să-i avem. Singurul lucru care ne (mai) poate salva e un transfer masiv de know-how pe management. Pe la 1860, ţara părea să aibă nevoie de ingineri, sau cel puţin aşa credea Brătianu. Acum, ţara are nevoie de manageri profesionişti. De oameni capabili să construiască şi să reproducă organizaţii funcţionale – în business, în societatea civilă, în administraţia publică, în politică.

Altfel, suntem condamnaţi să rămânem ce-am fost tot timpul: o ţară plină de inşi geniali (când nu de-a dreptul atoateştiutori), dar în care nimic nu poate creşte.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist