Esmeralda

Facem dragoste: eu şi Elvira. Îndelung. Temeinic. Tandri, goi şi albi ca nişte lujere de sparanghel împletite. Oh, arzătorul du-te vino! Arzător şi dulce-dulce! Reuşesc într-o anume măsură să nu mai aud robinetul, care picură peste vraful de farfurii sleite (oh, trebuie să chem un meşter să-mi repare robinetul), gâlgâitul, fâsâitul şi grohăitul conductelor din pereţii cât coala de hârtie, să nu mai fiu conştient de păianjenii din colţuri, de necesitatea zugrăvitului, să nu mai aud conversaţiile de peste balcoane: “Golanule!” “Cucoană! Nu suntem obligaţi să ascultăm răcnetele matale. Sunt oameni care vin obosiţi de la servici.” “Daaa, de la servici. Ştim noi! De la pocheraş, nu de la servici.”

Apoi fumez liniştit un camel, unica ţigară pe zi, fiindcă am probleme cu „hogeagul”. Mă simt vlăguit, stors, puţin melancolic, în consecinţă vulnerabil. Acum este momentul, când, prinzându-ţi slăbiciunea, femeile încep să te agaseze, să-ţi facă reproşuri într-un fel sau altul. Căci ele simt instinctiv viclenia masculină, faptul că după consumarea actului nu mai ai nevoie de ele. De aceea trebuie să le aduci imediat garanţii afective, declaraţii de devotament. Dar, draci-laci, tu eşti gol şi nu-ţi vin!

Însă Elvira pare a nu simţi toate acestea. Zace goală, frumoasă şi liniştită, luminată de perdeaua roz, care e mai puţin aprinsă decât faţa ei înfocată după momentele de concupiscenţă. Grozav de senzuală femeie! Şi, interesant, bănuiesc că nici bărbaţii de la serviciul ei sau din familia ei nu-i cunosc senzualitatea ascunsă şi văd în Elvira doar o cetăţuie pe un deal inaccesibil şi arid.

Trag tacticos din ţigară şi mă gândesc, nu ştiu de ce, la visul de astăzi dimineaţă. Se făcea că tot trag în jos fusta de pe pulpele Meduzei, dar nu reuşeam să le acoper. Fusta se ridica mai sus, tot mai sus, iar ea zâmbea lasciv. Apoi a apărut tânărul cu chica mare, cârlionţată, care a început să mă lovească cu furie. În acest moment m-am trezit. Ce-o fi însemnând visul ăsta?

– Ştii, – aud deodată glasul Elvirei – bărbatu-meu nu mi-a mângâiat niciodată sânii.

Rămân siderat. Vorbeşte serios? Mă întorc spre ea. Da, vorbeşte serios. Stă în pat gânditoare, fără să se uite la mine, concentrată în propriile-i gânduri. Vrea să spună că eu i-am mângâiat sânii, dar bărbatu-său nu a făcut-o niciodată. E o constatare nu atât pentru mine, cât pentru ea însăşi. Mai mult de o constatare, e o revelaţie!!!

– Vai, Esméralda mea, cât de necăjită trebuie să fii tu!

– Şi mai sunt şi mici, se bosumflă Elvira.

– Îmi plac aşa. Sunt mici, sunt frumoşi, sunt… doi.

Dau să o sărut, dar Elvira se ridică brusc, merge la fereastră şi, aşa goală, dă perdeaua roz la o parte.

– Vezi să nu te vadă careva.

– Las’ să mă vadă. Nu sunt eu trofeul cavalerului Phœbus de Châteaupers? Aşa ca o besactea cu giuvaericale, un pocal de smarald sau o pungă de tutun din piele de bivol?

– Nu, nu eşti ca o pungă de tutun, nici măcar din piele de bivol. Eşti mai importantă.

– Cât de importantă? Să-ţi satisfac senzualitatea? Vanitatea masculină?

Continuam să vorbim pe un ton lejer, glumeţ, dar, să fiu al dracului, intram în nişte chestii tare întortocheate şi periculoase pentru relaţia noastră.

– De ce te strâmbi?

– Nu mă strâmb, zic.

– Ba da. Am început să te cunosc. Ai o grimasă de nemulţumire pe care ţi-am mai văzut-o.

„Ia te uită!?”. Încerc să mă explic:

– Vanitate masculină?! Poate ceva mai…. Ceva ancestral şi adânc înrădăcinat în masculinitate – dorinţa de a cuceri femeia vrăjmaşului.

– Aha! zice Elvira parcă bosumflată. Ar trebui să le caut pe celelalte femei ale vrăjmaşului subjugate şi să ne organizăm în „Asociaţia de tip harem a după-amiezelor domnului Cozma Răcoare”.

Îmi dau seama pentru prima dată că Elvira cugetase la relaţia noastră. Să fie şi ea o „comparatistă”, adică aşa cum zice maestrul Muşatescu: femeile nu înşeală, compară?

Ah, ce poliţişti implacabili pot fi amanţii unii faţă de alţii! Sau glumeşte? Va fi ajuns la nişte concluzii privind relaţia noastră? Draci laci! Sar din pat, îi cuprind capul în palme şi o sărut. Fără să ştiu de ce, din instinct. Prelungesc sărutul cât pot de mult, inhalând parfumul pielii ei, care îmi evocă amintirea întâlnirilor anterioare, precum şi speranţa volatilă că legătura noastră poate avea un viitor. Poate fi relaţia noastră mai mult decât atingerea tangenţială a două suflete cu ziditura demolată pe ici-pe colo? Mă hotărăsc să schimb subiectul:

– Apropo de după-amiază. Acuşi trebuie să mă duc la Vartani. Ce ştii de Ştefoaica, că doar aţi fost colege?

– Dacă te gândeşti că ea e criminala, îţi spun că te înşeli.

Şi Elvira îmi înşiră tot ce ştie despre Meduza într-o poveste, pe care o concentrez mai la vale şi la care adaug „dumele” mele. De fapt, povestea cuprinde şi amănunte pe care le voi afla de la Meduza mai încolo şi pe care le aşez aici. Aşa vor muşchii mei de auctore. Eu sunt dictatorul, tu eşti cititorul. E o convenţie literară – atâta tot. Pricepi?