Gabriela Chiran, un nume nou în poezie

Autoarea volumului de versuri Bruiajul frunzei de cireş (Ed. "Timpul", 2014), Gabriela Chiran, nu este la prima sa carte. Distinsă profesoară de limba română şi de literatură la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu", una din şcolile ieşene de elită, pusese dragostea ei de poezie nu doar în lecţii şi în „antrenamente" pentru olimpici, doveditoare de competenţă şi vocaţie hermeneutică, ci aceleaşi calităţi fuseseră investite deja şi în lucrări de didactică, având ca obiect literatura. Aşa că e, totuşi, vorba de un debut, unul matur, dar numai în poezie.

Şi „bruiajul" autoarei, în „complicitate" (cum o spune titlul) cu "frunza de cireş", e demn de toată atenţia şi receptivitatea, ale cititorilor, în general, şi, dintre ei, ale acelora care sunt profesioniştii lecturii: criticii. Volumul nu e o simplă „culegere"/ juxtapunere – între două coperţi – a unui număr de texte, cum de atâtea ori se întâmplă, ci are o coerenţă lăuntrică, o „arhitectură" interioară, modelată de curenţi mai adânci, ai unui veritabil „câmp" tematic-motivemic, matcă a unui lirism ale cărui recurenţe semnifică, trimit la o identitate, distinctă nu doar stilistic, „semnalmentele" de dicţiune/ „rostire" apărând, ele însele, ca reflexe dicendi ale unor stări, trăiri şi „tâlcuri" asumate existenţial, niciuna dintre destul de variatele forme ale ludicului cultivat de autoare neajungând să ne apară, nouă, cititorilor ca redevabile unei totale „gratuităţi". Dimpotrivă, „jocul" său poetic, subtil şi inventiv „confesiv", niciodată facil, ori superficial, mizează inteligent pe inteligenţa unei lecturi/ receptări pe care chiar „spunerea" din paginile cărţii le stimulează/ iniţiază/ în ultimă instanţă le modelează neforţat, cu graţie, cu un umor şi o ironie (nu rareori autoironie) benigne şi benefice, cu farmecul ce rezultă din comunicarea lor, între ele, firească, organică şi, de aceea, credibilă din perspectiva cititorului, care îi face „credit", i-l acordă spontan.

Nu e deloc o poezie „confortabilă", potrivită unei lecturi leneşe, ea cere inteligenţă, subtilitate şi „flexibilitate", ca lectura să intre pe „lungimea de undă" a unei emisii lirice-sinteză de „sentimentalitate" (nu sentimentalism) etern şi profund omenească, de esenţă (deloc abstractă) a „trăitului" filtrat reflexiv, condensat în proiecţii şi refracţii ce dau relief nu doar „substanţei" acestui lirism, ci şi imaginii lui textuale, „modului" lui de punere în pagină, adesea voit „rupt", capricios parcă, de o „tăietură" imprevizibilă, ori menită chiar să „contrarieze".

Sunt uneori viziuni oniric-parabolice, simbolice, ca în şareta (toate titlurile sunt date fără majusculă iniţială), ecouri de lăuntrică, tulbure, nelinişte, ori eram acolo, în care „balul" dansatorilor „extatici străvezii şi surzi" e thanatic, al morţii, în care ei sunt dansaţi de „ritmul fantomatic" al unei „oculte neauzite muzici". Cum sunt şi atâtea simptomatice reveniri ale topos-ului dublului/ dedublării: „privesc:/ prin casă mă repetă/ cea de peste zi – actor/ mut" (oglinda infidelă), eul şi „umbra", în „închisoarea pe viaţă" ce-şi sunt reciproc temniceri, prezentul (al cui?) ce „se descotoroseşte/ din mers/ de toate", ca să le pună „în spinarea celei/ aflate mereu la datorie", o cealaltă care preia „tot ce-i slujit de clipă", tezaurizând: „ea încrustează-n piatră/ şi-n contul viitorului/ adună" (inconştienţă). Subteran, „trupul rarefiat al spaimei" şi „absenţa mea frumoasă de femeie" îşi sunt complementare (absenţa mea frumoasă). Timpul, curgerea, „trecerea" sunt izvoare de fior elegiac apolinizat, nu „vindecat": „nu-mi mai trimite abecedarul/ veşti proaspete// fir-ar să fie/ atunci într-adevăr/ ana avea chiar mere/ şi mărul doamne era măr" (abecedarul), mici „hieroglife" de imaginar metaforic devin „confesiuni" voit înceţoşate (cameleonică): „floarea infirmă/ singură cu sine/ pe brânci/ şi-adoarme nespovedita vină", reliefuri morale (nu „moralizante") se lasă citite în alegoria „narativă" a tentativelor pervertitoare care ţintesc inocenţa (titlul unui poem al captivităţii în „puşcăria unui glas frumos") şi „verigi catifelate" încătuşează adevărul. Din toate se câştigă, deloc paradoxal, o forţă, o putere a aprofundării de sine, nu prin sustragere din lumea vieţuirii, ci prin asumări şi decantări ce fortifică fiinţa, nepatetic, discret, interiorizat în joc de preţioase nuanţări.

E cartea unei eliberări (cum cercul: „şi am rămas – dar eu/ cea vie"), recuperată alunecării „dintr-o iluzie într-alta", a unei rebeliuni interioare a „duhului" împotriva „armurii" opresiv-„protectoare" (nepotrivire), luare în stăpânire (deplină) de sine, „hartă" şi cronică/ jurnal voit eliptic, de trasee ale unei maturizări sufleteşti, lepădare de înşelătoare iluzii şi, astfel, accedere la autentic: „scap de voia mea/ de voia altora/ de voia voinţei oarbe" (în voia nimănui) şi libertatea de a fi cu adevărat are un cuceritor aer de copilărire voită („trăiesc dadaist"), chiar poezia se scrie cu conştiinţa lepădării de artificii, oricât de seducătoare (ce rămâne). Se dobândeşte aşa un acces inteligent şi necrispat la un lirism de transcriere (titlu) a realului, „din praful secundelor/ pe o filă de nor", la o graţie a subiectivei/ imaginarei „comutări" de anotimpuri şi zile („să mut ziua de marţi/ de pildă într-o duminică/…/ iarna orei patru s-o topească/ să dilate ora nesfârşit": cea mai proastă zi), aptă să „cifreze" într-un aparent limbaj absurd tâlcuri morale superioare: „închide ochii când se-aruncă-n gol/…// coase-ţi urechea când se aplică legi" (întoarce faţa), până la jocoseriosul de lied aluziv (cu gândurile mele).

Şcoala ieşeană a pierdut în Gabriela Chiran, prin pensionare, un slujitor înalt, competent şi de vocaţie, al catedrei, poezia, în schimb, a câştigat prin ea o „voce" nouă, subtilă şi distinctă, căreia delicateţea „frunzei de cireş„, cu vitalitatea ei aparent vulnerabilă, îi dă puterea să „bruieze" zgomotul de iluzii sterile al realului lumii, metaforă-matrice, mărturisitoare de sine a scrisului ei.