Geneza inginerului ca făuritor de proiecte (II)

Cultura română modernă şi-a propus un obiectiv precis – acela de a fundamenta conştiinţa naţională, dar şi de a dezvolta un nou tip de mentalitate, fapt ce i-a permis să devină un factor esenţial al schimbării în istorie. Şcoala a fost prima instituţie naţională de cultură care şi-a asumat misiunea schimbării. I-au urmat, îndeaproape, teatrul şi presa.

Într-o societate cu obiective şi proiecte imperative, procesul de recuperare şi de adaptare la noul ritm al istoriei europene nu a fost unul linear. Sărăcia mijloacelor a fost, în bună măsură, compensată de voinţă. Însă forţele necesare unui asemenea proiect erau fatalmente limitate, idealurile neputând să fie finalizate pe durată scurtă.

Imperative de ordin economic şi social au reclamat aparitia învăţământului ingineresc. Evident, suportul tehnic pentru asemenea întreprindere era precar, însă entuziasmul trebuia să acopere lacuna. O şcoală românească de inginerie nu avea nici personalităţile necesare, spre a-i asigura prestigiul, şi nici nu beneficia de sprijinul deplin şi necondiţionat al statului, precum în Franţa, spre exemplu. E drept, reformele şcolare din veacul al XVIII-lea asiguraseră protecţia statului pentru şcolile în limba română, alături de cele greceşti, românilor recunoscându-li-se dreptul la învăţătură în propria limbă. Peste o jumătate de veac însă, numai o instituţie integral românească putea să satisfacă orizontul naţional de aşteptare. În plus, instituirea învăţământului ştiinţelor, în limba română, era un gest menit să demonstreze emanciparea limbii, mai exact capacitatea ei de a asimila „epistimurile".

Prin opera conjugată a câtorva oameni de acţiune – V. Costache, M. Sturdza, Gh. Asachi – pe cât de deosebiţi ca pregătire şi apartenenţă socială, pe atât de solidari în finalizarea proiectului de emancipare, în anul 1813, lua fiinţă la Iaşi prima şcoală de inginerie cu specific civil şi cadastral. Demersul începuse în anul anterior, atunci cand Eforia Şcolilor Româneşti cerea domnitorului, prin vocea lui Gh. Asachi, numirea unui „profesor ştiinţelor trebuincioase unui inginer”. Iniţiatorul era unul dintre cei mai instruiţi oameni ai epocii, putem spune fără exagerare, la nivelul european al timpului. Aşa cum se auto-caracterizează, Asachi este primul care „a paradosit în limba naţională la anul 1814, un curs de matematică teoretică şi aplicaţie practică de geodezie şi arhitectură, din care, în 1819, au ieşit câţiva tineri ce până acum plinesc lucrări de inginerie". Clasa de inginerie în limba română, creată de Gh. Asachi, chiar în sânul Academiei greceşti din Iaşi a câştigat repede adeziuni, boierii mari şi mici preferând această şcoală, în locul celei greceşti. Evenimentele ce au premers revoluţiei din anul 1821 vor conduce la desfiinţarea şcolii, cu toate că energicul său ctitor va continua să alcătuiască, în limba română, cărţile necesare de algebră, geometrie, trigonometrie şi geodezie. Şcoala de inginerie a lui Gh. Asachi marca trei reuşite: emanciparea culturală, modernizarea şi sincronizarea cu ştiinţa europeană a timpului.

Procesul de construcţie naţională, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, a avut în şcoala românească un factor constitutiv fundamental. Mai vechea concurenţă dintre cultura de expresie românească şi cea grecească, demarată în perioada fanariotă, avea să fie tranşată în favoarea celei dintâi. În plus, falimentul politic al fanariotismului a coagulat în jurul programului regenerării practic toate forţele vii ale naţiunii.

În condiţiile în care domniile pământene şi regimul regulamentar nu au reuşit decât o modernizare parţială, direcţia dezvoltării naţionale, în acord cu modelul european, avea să fie definitiv consacrată de către generaţia paşoptistă. Nevoia de instrucţie complexă, pentru o societate aflată în plină dezvoltare, cu deosebire după Tratatul de la Adrianopole, care asigura accesul liber al produselor româneşti pe piaţa europeană, a făcut ca şcoala să fie solicitată spre orizontul practic al cunoaşterii, spre economie. Evident, într-o societate insuficient structurată în sens modern, în care forţele conservatoare nu vor întârzia să se manifeste, şcoala nu a reuşit decât parţial să-şi împlinească misiunea.

După şcoala de inginerie a lui Gh. Asachi, cea de-a doua mare izbândă a învăţământului românesc a fost întemeierea Academiei Mihăilene, învăţământul aplicativ avea să se aşeze aici pe o temelie solidă, menită să-i asigure continuitatea. În regulamentul Academiei, aprobat de către domnitorul Mihail Sturdza în data de 15 iunie 1835, se preciza că „pentru cunoştinţele speciale care vor deschide tinerimii o carieră folositoare, s-au urzit şcoala de inginerie civilă". Iar în discursul de inaugurare a Academiei, domnitorul sublinia că „singurul mijloc a fericirii prea iubitei noastre patrii este o dreaptă luminare a fiilor ei printr-o sistemă de învăţătură publică potrivită cu gradul luminatei Europe şi cu trebuinţa acestei ţări".

Deşi desfiinţată în anul 1847, ca urmare a intrigilor forţelor conservatoare care, deloc întâmplător, s-au prevalat de protectoratul ţarist, Academia Mihăileană a reuşit să înscrie o realizare de prim rang în dezvoltarea învăţământului, în pregătirea generaţiei paşoptiste şi modernizarea societăţii româneşti. Cele două importante ctitorii din domeniul învăţământului au permis apariţia unui nou agent al dezvoltării, şi anume inginerul ca făuritor de proiecte. Cultura naţională se consolida astfel prin apariţia unui nou model intelectual, caracterizat prin rigoare, precizie şi spirit practic, calităţi atât de necesare actorilor modernizării României.