Homeopatii istorice

"Oricât de surprinzător ar putea părea, mă străduiesc în ultima vreme să-l înţeleg mai nuanţat pe Ion Iliescu. Provocat de o documentare a mea legată de reconstituirea zilei de 22 decembrie 1989, domnia sa a avut amabilitatea să-mi acorde un interviua detaliat (cu scop istoric şi nu jurnalistic) în care am dialogat despre revoluţie, despre rădăcinile sale de stânga, despre Gheorghiu-Dej, Ceauşescu, Leonte Răutu sau… Dan Iosif. A fost, pentru mine, o discuţie incitantă, pentru care îi mulţumesc şi, la finele ei, am primit invitaţia de a participa, miercuri, 3 martie 2010, la concertul omagial de la Ateneul Român dat în cinstea aniversării sale. Ceea ce am şi făcut.

E de natura evidenţei faptul că nu am fost şi nu sunt nici astăzi, la urma urmelor, un suporter al celui care a preluat puterea în România după căderea regimului Ceauşescu. Există în cariera politică a domniei sale momente controversate, tensionate şi greu de uitat, tot aşa cum sunt, în opinia mea, şi decizii politice care se cuvin menţionate favorabil în contul activităţii sale (de-ar fi să amintesc doar eliberarea presei de cenzură – cu excepţia televiziunii până în 1995, când ProTV-ul a echilibrat informaţia – sau împăcarea istorică cu Familia Regală din ultimul său mandat). Unele peste altele alcătuiesc un destin politic sinuos (cu bunele şi cu relele inevitabile, vorba domniei sale), dar longeviv, influent şi imposibil de şters din istoria recentă pentru că nimeni nu poate nega faptul că Ion Iliescu a marcat decisiv cursul schimbărilor politice şi sociale din România postcomunistă, iar judecata depasionalizată a posterităţii va şti să aleagă între grâu şi neghină, nu am nicio îndoială. De aceea, nu intenţionez aici să articulez vreun „laudatio”, fie chiar şi cu ocazia rotundei aniversări de acum, ci doar să semnalez câteva lucruri care mi s-au părut interesante la concertul de la Ateneu, organizat de fundaţia domniei sale, intitulată „Clubul de la Bucureşti” (un ecou al dezbaterilor animate ale gânditorilor şi economiştilor anilor ’70, organizate de „Clubul de la Roma”, fără îndoială).

Şi atunci când a fost înalt demnitar în regimul Ceauşescu, precum şi în mandatele sale postdecembriste de preşedinte, domnul Ion Iliescu a făcut figură de protector al artelor şi îşi face şi azi un titlu de glorie din faptul că dictatorul l-ar fi mazilit pentru „intelectualism”! Mergea la teatru (şi astăzi actori din acea generaţie sau foşti directori îl venerează pentru asta), era un obişnuit al concertelor simfonice, a ctitorit muzee şi reviste, a fost alături de scriitori (lui datorându-i-se o serie de sporuri şi ajutoare instituite prin lege pentru scriitori, artişti şi academicieni). Nu există, cu excepţia lui Carol al II-lea prin Fundaţiile Regale, şef de stat al României din secolul al XX-lea, care să se poată lăuda cu aşa ceva (în condiţiile în care construcţiile instituţionale făcute în comunism nu pot fi luate prea în serios atâta timp cât vizau evident subordonarea culturii doar ca instrument de propagandă, fiind minate de cenzură şi de autocenzură). În anii ’90, din cauza disputelor politice care fracturaseră societatea românească, se crease impresia că artiştii şi intelectualii „buni” erau de găsit doar la dreapta spectrului politic, în timp ce suporterii preşedintelui Iliescu erau doar „profitori comunişti” şi colaboraţionişti ai vechiului regim. Ei bine astăzi, când vedem degradarea ameţitoare a culturii sub guvernările de dreapta, precum şi dispersiile politice mai numeroase ale intelectualilor publici poate ar fi momentul să reevaluăm aceste clişee. A funcţionat, în anii ’90, o nefericită tradiţie a vocalilor „anticomunişti cu voie de la poliţie” care au creat confuzie şi care au făcut apologia luptei anticomuniste în beneficiul vizibilităţii proprii, atunci când acest deziderat era ridicol şi deja datat. Era o titanică luptă cu un balaur care murise între timp. Descoperind că poţi spune nestingherit tot ceea ce îţi trece prin cap, foarte mulţi scriitori onorabili, care tăcuseră chitic în timpul dictaturii ceauşiste, au devenit viteji şi dezinhibaţi în ziare şi la televiziuni luptându-se inutil, dar artistic, cu fantoma comunismului. În mod paradoxal, faţă de suporterii literari „de stânga”, care au rămas solidari şi neclintiţi de-a dreapta domnului Ion Iliescu până azi, tabăra cealaltă s-a fragmentat continuu, canibalizându-se unii pe alţii până la conflicte ireductibile şi violenţe publicistice mai mari chiar decât cele din deceniul trecut îndreptate împotriva „cripto”, „pseudo” sau „neo”comuniştilor afiliaţi regimului Iliescu. Ceea ce vreau să spun, pentru a nu fi răstălmăcit, este că, în realitate, nu afilierea la o putere politică (indiferent de culoare şi orientare) dă legitimitate şi valoare, ci talentul, munca şi efortul individual. Linguşeala politică sau criticismul de paradă, comandat sau benevol, pot aduce, bineînţeles, şi au şi adus multora, în ultimele două decenii, sinecuri şi avantaje, dar nu pot ţine loc de operă şi nici de onoare. Şi, din nefericire pentru mulţi, patalamaua gălăgioasă de „anticomunist al postcomunismului” nu mai face două parale pentru că, acum când asumarea liberă a simpatiilor politice pentru stânga nu mai aduce beneficii, cei care continuă să o facă totuşi îi pun într-o situaţie delicată pe cei care susţin necritic o „dreaptă” politică ce batjocoreşte cultura. Lipsa unei politici publice naţionale consacrate dezvoltării acestui sector arată nu numai înapoierea culturală a decidenţilor politici, dar şi eşecul funcţional al celor care, ca intelectuali publici, au susţinut actualul regim (între care mă număr bineînţeles şi eu!) crezând că va aduce normalitate, respect pentru valoare, creaţie şi patrimoniu. 

Am primit o lecţie la Ateneu de la sutele de suporteri şi admiratori ai domnului Iliescu care i-au oferit, alături de un concert extraordinar al Orchestrei Naţionale de Tineret – alcătuită din cei mai talentaţi tineri interpreţi care au absolvit cursurile unor mari universităţi internaţionale de profil – sub bagheta maestrului Cristian Mandeal şi cu participarea extraordinară a marelui pianist Valentin Gheoghiu, un dar nepreţuit: iubirea şi preţuirea lor necondiţionată. Modest şi sprinten, octogenarul sărbatorit a îndreptat la final spre tinerii artişti ovaţiile şi aplauzele furtunoase izbucnite vulcanic la acutele formidabile ale tânărului tenor Teodor Ilincăi interpretând celebra „Nessun Dorma” de Puccini. Ei, da, a fost un „Vincero” de poveste."

Post scriptum. În actualul guvern, doi miniştri decenţi şi civilizaţi sunt din echipa fostului preşedinte, ultimele sale picături de influenţă în Era Dragnea: Victor Opaschi la Culte şi Ionuţ Vulpescu la Cultură.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor