IMAGINI: O vizită la Cernăuţi – oraşul misterios aflat la 200 kilometri de Iaşi

Pentru români, Cernăuţiul este cel mai misterios oraş din lume, mai plin de secrete decât Machu Picchu. Toţi au auzit despre el, dar numai o mână de curioşi l-au văzut. Dacă însă acest oraş ar mai fi fost încă în România, ar fi fost de departe cel mai frumos oraş al ţării. Despre Cernăuţi, cam oricine îţi poate aminti că acolo a făcut studiile gimnaziale Eminescu, câte ceva despre Aron Pumnul şi gata, de aici începe zona crepusculară, „hic sunt leones“.

Mătăsurile ponosite ale contesei

Toată lumea se miră cînd spui că acest oraş este foarte aproape de Iaşi, la numai 200 de kilometri, mai aproape ca Vatra Dornei, de exemplu. De la vama Siret, cu Ucraina, mai sunt numai vreo patruzeci de kilometri până la destinaţie, pe drumuri pentru care trebuie să ai suspensii ruseşti. Nu ai nevoie de viză şi, în mai puţin de trei ore cu maşina, depinde cât de mult îţi pasă de radare, ai şi ajuns. Dacă, până la războiul din Donbas, un român care se preumbla pe străzile Cernău­ţiului era suspect şi bănuit că, după cum priveşte la clădirile frumoase ale oraşului, vrea Bucovina înapoi, acum, oraşul este prietenos cu românii, cel puţin deocamdată.

Poate fi uimitor pentru noi că nimeni, nici măcar comuniştii, nu s-au atins de oraşul vechi, care se întinde pe câteva coline, fiind de vreo 5-6 ori mai mare decât zona veche a Sibiului. În afară că au plantat în locuri foarte vizibile monumentele clasice ale soldatului sovietic, la umbra steagului de bronz, cu pri­virea încruntată şi mâna pe kalaşnikov, sovie­ticii nu s-au atins de oraş. Şi acesta mai păs­trează încă aerul semeţ şi aristocratic de fostă capitală de provincie habsburgică, de oraş central al fostului Ducat al Bucovinei. Nu cred că am văzut vreo clădire veche care să nu-mi placă, şi nu te părăseşte sentimentul că te plimbi printr-un muzeu al unei măreţii trecute.

Un oraş acum uşor decrepit, cu aer de con­tesă îmbătrânită, cu mătăsurile ponosite, dar în faţa căreia încă mai simţi nevoia să faci o plecăciune. Multe clădiri elegante, a­vând faţade ornate cu statui, cu piloni decoraţi, peste tot îngeraşi de marmură sau din gips, zeiţe antice, totul în echilibru între forţă şi delicateţe şi răspândind un aer serios, aşe­zat, de lucru făcut ca să dăinuie. În Ucraina nu există încă o lege a retrocedărilor de bu­nuri imobile, prin urmare, mai toate clădirile aparţin încă statului. Întreg centrul vechi al Cernăuţiului, care adună peste 50 de străzi, a fost renovat şi dat iute cu var în 2008, cu ocazia sărbătorilor de 600 de ani de la întemeierea oraşului.

GALERIE FOTO I

Din majoritari, românii au ajuns pe cale de dispariţie

Cernăuţiul a fost menţionat pentru prima dată într-un document al lui Alexandru cel Bun, la 1408, în acelaşi zapis în care a fost amintit pentru prima oară şi oraşul Iaşi. La acea vreme, era o mică adunătură de case din ţara de sus a Moldovei, înmulţită mai apoi de Ştefan cel Mare cu vreo 50.000 de robi de răz­boi ruteni, strămutaţi din Pocuţia după o bă­tălie câştigată de domnitor. Poate şi de aceea locuitorii ucraineni nu au nici un complex sau timiditate istorică faţă de prezenţa lor în acest oraş, îl consideră al lor, face parte din istoria lor, şi asta o simţi peste tot, mai ales acum, când numără peste 80 la sută din populaţie.

Când Bucovina a fost ocupată de trupele Imperiului Habsburgic la 1774, şi apoi cedată de turci în urma unui pact (împotriva căruia a protestat voievodul Moldovei, Grigore Ghica al III-lea care, la cererea austriecilor, a fost ucis de un trimis turc, la Iaşi), orăşelul Cernăuţi avea vreo 200 de case, mai toate din chirpici şi lemn, lucru pe care austriecii l-au menţionat în rapoartele lor cu destulă mirare. O sută de ani mai târziu, oraşului i se spunea Mica Vienă. La sfârşitul secolului al XIX-lea, când Eminescu îşi făcea studiile gimnaziale într-un liceu german din centru, oraşul avea cam 30.000 de români şi vreo 10.000 de ucraineni, la care se adăugau germani şi evrei, colonizaţi în zonă de auto­rităţile imperiale. Peste patruzeci de ani, la 1900, raportul se schimbase dramatic, acum în oraş şi suburbii locuiau numai 20.000 de români şi peste 40.000 de ucraineni.

Iar la 1930, în plină administraţie româ­neas­că, oraşul era populat de 35.000 de ro­mâni, vreo 15.000 de nemţi, 42.000 de evrei şi încă vreo 20.000 de polonezi, unguri şi alţii.

Astăzi, Cernăuţiul are în jur de 260.000 de locuitori, egalând Braşovul sau Craiova, dar dintre care numai vreo 10.000 se mai de­clară români, încă vreo 5.000 susţin că s-au născut moldoveni, mai există vreo mie de nemţi scăpaţi ca prin minune şi câteva sute de evrei ce au evitat deportările celui de-al Doilea Război Mondial.

Cum au îndulcit românii Mica Vienă

Universitatea din Cernăuţi te pironeşte locului, imediat cum dai cu ochii de ea. O clă­dire cu trei corpuri aşezate în U, din că­rămidă roşie, cu alei de prundiş şi verdeaţă tunsă regulamentar, te transportă imediat, imaginar, în vreun vechi campus englezesc. Complexul arhitectonic a fost ridicat pe vremea lui Franz Josef de un tânăr arhitect, şi la început a fost sediul Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei. Şi pentru că istoria este făcută adesea de încăpăţânarea unui singur om, mitropolitul român al acelei vremi, un apropiat al împăratului, a reuşit să-l convingă pe Franz Josef să scoată Bucovina din Pocuţia şi să îi dea statut de ducat de sine stătător, cu capitala la Cernăuţi.

A fost momentul de aur al viitoarei Mici Viene, actul de naştere al măreţiei acestui oraş. Dacă nu ar fi apărut Ducatul, Cernău­ţiul rămânea un oraş periferic al Pocuţiei, cea mai estică provincie a marelui imperiu, pro­babil un mic târg de margine, cu case din chirpici.

Astăzi, fostul sediul Mitropolitan este sediul Universităţii, în care învaţă vreo 15.000 de studenţi, are un parc îngrijit în spate şi alei zornăitoare, din pietricele albe de râu. Axul principal al curţii este o alee cu prundiş, păzită de un bodyguard vigilent, care nici în ruptul capului nu te lasă să o calci. Prundişul acelui pasaj lat şi lung are un rol special, încă de acum o sută cincizeci de ani, gândit de un cap de neamţ – de a păstra umiditatea în zona complexului, fapt ce ajută la păstrarea intactă a cărămizilor din care sunt ridicate clădirile, care arată şi acum nemăcinate de vreme, de parcă ar fi fost construite ieri.

La 1918, în sala de marmură a complexului Mitropolitan, a fost votată unirea cu Ro­mânia şi regiunea Bucovinei a revenit în Re­gat. Noua administraţie românească a extins oraşul într-un ritm foarte rapid, ridicînd în numai 20 de ani peste 700 de clădiri şi poţi vedea limpede că arhitecţii români, care ridicaseră „Micul Paris“, au îndulcit un pic aerul auster ce l-au găsit în „Mică Vienă“.

Un nume austriac, apoi unul românesc, şi acum unul ucrainean

Guvernanţii români ai oraşului nu au stat prea mult pe gînduri şi imediat ce s-au instalat au şi ridicat câteva falnice statui din marmură, în pieţele centrale, înalte de aproape 10 metri, cu o simbolistică simplă, să o pri­ceapă tot privitorul – bourul călcând sub co­pite steagul austro-ungar sau un infanterist se­meţ căreia o fată din popor, adică Buco­vina, îi sărută îngenuncheată steagul pe care îl ţinea în mâini. Statuile au fost distruse mai apoi de sovietici cu mare aplomb şi frenezie.

Evenimentele complicate din 1940, când nordul Bucovinei a fost luat de URSS, ur­mate apoi de revenirea românilor în 1941, de tăvălugul frontului în 1944 şi apoi de instalarea brutalei administraţii sovietice, au in­versat din nou raportul etniilor.

Jumătate din populaţia evreiască a pierit, a fost deportată sau a fugit în perioada anto­nesciană, iar o părticică dintre ucraineni, aproape toţi nemţii şi peste trei sferturi din români au murit, dispărut sau au fost deportaţi de către sovietici, care au repopulat ora­şul cu inşi veniţi din toate colţurile imperiului roşu.

Aşa că toate instituţiile culturale, străzi sau pietonale, au purtat de-a lungul istoriei acestui oras, pe rând, câte trei nume: unul austriac, apoi unul românesc, şi acum unul ucrainean. Universitatea s-a numit la naştere Franz Josef, apoi Carol I, şi acum Iuri Fedkovici. Pietonalul oraşului – care se sp­ăla cu săpun şi apă de trandafiri pe vremea austriecilor – a fost cândva strada Domnească, apoi Iancu Flondor (preşedintele Adunării ce a votat unirea cu Regatul României) şi acum Olga Kobileanskaia, o scriitoare locală, dar născută la Gura Humorului.

În loja principală a teatrului a stat Franz Josef, apoi i-au luat locul Regele Ferdinand şi Regele Mihai iar, după război, în jilţul capitonat cu postav vişiniu s-a aşezat şi Hruşciov.

Două străzi din tot Cernăuţiul mai poartă nume româneşti – cea pe care este fostul Ober-Gymnasium unde a studiat Eminescu şi care are numele poetului şi o mică străduţă din centru care se numeşte Alexandru cel Bun, care poartă placa memorială gravată ce aminteşte de prima menţiune a oraşului, dar nu şi placa cu numele străzii.

GALERIE FOTO II

Dacă nu ştii limba, mori de foame în restaurant

Ucrainenii nu cunosc limbi străine, en­gle­za le este de neînţeles şi foarte rar vezi ins­crip­ţii într-o altă limbă. La Cetatea Hoti­nului, o importantă fortăreaţă din lanţul de cetăţi ce mărginea Moldova secolelor XV-XVII, panourile de prezentare te scot din sărite, sunt numai în limba ucraineană şi pre­zenţa moldovenilor acolo, de aproape 400 de ani, este menţionată în treacăt, fără nume proprii, ca Ştefan cel Mare, de exemplu. Nici măcar un post tv din cele peste 30 pe care le ai în camera de hotel nu este în vreo limbă de circulaţie – cele străine sunt toate dublate în ucraineană sau rusă.

Străzile principale din Cernăuţi au şi „subtitrare“ în caractere latine, dar nu foarte multe. Meniurile din restaurant sunt numai în limba lor, aşa că poţi face comandă numai arătând cu degetul la poze, rugându-te să fie acolo ceea ce credai tu că ar putea fi. Poţi avea norocul să dai şi peste chelneri de etnie română, ceea ce simplifică lucrurile.

În centru sunt câteva sedii de organizaţii româneşti, erau şi afişe cu un spectacol al Teatrului din Botoşani, vezi şi maşini cu număr de Suceava din când în când. Mai tot oraşul vechi este pavat cu piatră cubică, destul de deteriorată, ceea ce sporeşte impresia de paragină. Parcul auto ucrainean este în mare parte de muzeu, vezi maşini Lada vechi de care te miri că mai pornesc de pe loc, autobuze pătrăţoase ca în anii ‘50, autotu­risme prăfuite şi destul de neîngrijite.

Ce poţi face cu 20 de lei româneşti

Oraşul, la o vedere fugară, are un aer des­tul de ponosit, expresia unei sărăcii bugetare care pare fără sfârşit. Pietonalul oraşului e foarte lung, are mai mult de un kilometru, mărginit de terase şi restaurante, la care poţi mânca bine cam cu 20 de lei româneşti.

Un RON se schimbă cu 5 grivne ucrai­ne­ne, un pachet de ţigări costă în jur de 5 lei, iar o bere cam 1,50 lei. Mâncarea este la o tre­ime din preţurile noastre, iar o noapte la un hotel bun, de minim trei stele, e în jur de 80 de lei. Preţul la benzină nu trece de 4 lei, iar o sticlă de vodka de supercalitate Nemiroff o găseşti la 200 de grivne – cam 40 de lei. Am mers pe o distanţă foarte lungă, în jur de 5 kilometri, cu un taxi, pe care am plătit 40 de grivne – vreo 8 leuţi de-ai noştri. În magazine poţi găsi şi hârtie igienică cu faţa lui Vladimir Putin pe ea, dacă vă place geopolitica, şi bom­boanele Roshen ale oligarhului dulciu­rilor din Ucraina, Poroşenko, acum preşedintele ţării, un om care cunoaşte foarte bine lim­ba română, fiind născut în regiunea Odessa.

Prim-ministrul actual, Arseni Iaţeniuk, este din Cernăuţi, şi când mai face câte o vi­zită pe-acasă îl opreşte lumea supărată că nu a mărit pensiile, în schimb le creşte o dată la şase luni preţul la lumină şi gaz.

Au şi câini vagabonzi, marcaţi la ureche, în chiar centrul oraşului, nu prea mulţi, ce-i drept, dar e de mirare: dacă la noi s-au demolat cartiere întregi de case şi câinii de gospodărie au ajuns câini de pripas, la ei nu s-a demolat nimic în oraşul vechi de vreo 250 de ani. Lumea îmbrăcată cam prost, cu haine ieftine şi stridente, strada arată cam cum arăta la noi în 1995, foarte mulţi tineri peste tot, imagine vie de oraş studenţesc.

O şcoală românească mai puţin în fiecare an

În regiunea Cernăuţi sunt în jur de 10 or­ganizaţii româneşti, toate culturale, nici una politică. Anual, la sfârşitul lui august, înce­putul lui septembrie, oraşul vuieşte de manifestările organizate de societatea Eminescu – „Limba noastră cea română“, cu paradele costumelor populare prin centru şi concerte cu săli pline.

Acum există numai 66 de şcoli cu predare în limba română, românii pierzând anual câte o şcoală-două, chiar dacă numărul etnicilor nu scade. În familiile româneşti îşi face tot mai mult loc ideea că e bine să faci şcoală în limba ucraineană, ca să ai şanse de a merge apoi mai departe, la facultate.

La Universitatea din Cernăuţi nu există decât o catedră cu predare în limba română, şi atât, cam 17 studenţi pe an. Spre România pleacă anual 70-80 de studenţi, către centrele universitare care le oferă burse.

GALERIE FOTO III

Le e frică să-şi ia cetăţenie română

Consulatul e mic, are numai doi angajaţi, şi este depăşit de munca ce trebuie să o depună. Românii din Cernăuţi se feresc să-şi ia cetăţenie română de frică să nu rămână în viitor fără cea ucraineană – ucrainenii nu au interzis dubla cetăţenie încă, dar ministrul lor de externe ameninţă că va introduce foarte curând această măsură.

Foarte mulţi foşti proprietari vin în ultima vreme să-şi revendice proprietăţile pierdute sau confiscate de sovietici. Până să apară o lege în acest sens, ei strâng documente din arhivele statului şi îşi pregătesc dosarele. De aceea, Cernăuţiul este plin de cabinete nota­riale, le vezi mai des ca farmaciile la noi, pentru că regimul de vize este anevoios şi cere multe documente pentru a primi posibilitatea de a trece în altă ţară. Iar chemarea din România, sau de oriunde din altă parte, care e obligatorie pentru a putea traversa graniţa, trebuie neaparat notificată, ştampilată şi parafată la notar.

În Cernăuţi există un singur ziar cotidian, cu circa 10.000 de exemplare vândute, fostul ziar al tineretului comunist. Românii au săptămânale în fiecare raion, iar în Cernăuţi un ziar cu apariţie de 2 ori pe săptămână, miercurea şi vinerea, Zorile Bucovinei. Mi­nis­terul de Externe român, prin Departa­mentul Politici pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, finanţează cam jumătate din costurile de tipărire a ziarului. Are numai şapte angajaţi, dintre care patru sunt ziarişti, şi când am fost în vizită la ei tocmai îl anunţa un robot telefonic pe redactorul şef că nu şi-au plătit „arenda“ (chiria) la Primărie şi că s-o facă de îndată. Mai culeg ceva reclamă de pe piaţă şi vând vreo 3.000 de exemplare, ceea ce-i ajută să rămână în viaţă, pentru moment.

Lukoil-ul rusesc a dispărut din zona Cernăuţiului

De la începerea războiului în Donbas, lan­ţul de benzinării Lukoil a dat faliment în Ucraina. La Cernăuţi, nimeni nu mai cum­pără benzina ruşilor, aşa că ei au decis, în ce­le din urmă, să o vândă unei firme austriece. Nu este exclus să fie o firmă paravan, dar lo­go-ul roşu al Lukoil a dispărut. La momen­tele de început ale conflictului, magazinele oraşului erau pline de voluntari care arătau cumpărătorilor care sunt produsele ruseşti, cum le pot identifica după un cod, şi-i sfă­tuiau să nu le cumpere. Cred că s-au dispensat uşor de importurile ruseşti, vodka ucrai­neană este mai bună decât cea rusească. În universitate sunt afişe cu party-uri organizate de studenţi pentru strângerea de fonduri pentru front, petreceri destul de populare de altfel. Pe frontul ucrainean au ajuns şi 70 de recruţi de origine română, iar doi dintre ei au murit. Mulţi refuză să fie înrolaţi şi dispar din timp, familiile spunând cel mai adesea că sunt plecaţi la muncă în Europa şi nu pot lua legătura cu ei.

Ilie Vasilas, de 55 de ani, din Stârcea, ra­ionul Hlibocea, s-a înrolat voluntar pentru front, la schimb cu „iertarea“ băiatului lui de 19 ani ce urma să fie recrutat. A murit la Lugansk, într-o misiune de cercetare, Ilie fiind cercetaş pe vremea când îşi făcea serviciul militar în Armata Roşie.

Desant ieşean pentru recrutare de IT-işti

Industria Cernăuţiului s-a „simplificat“ dupa căderea URSS. Acum, în regiune mai funcţionează o singură fabrică importantă – Uzina Constructoare de Maşini, ce produce utilaje pentru industria petrolieră, şi care aparţine angajaţilor. Declararea independenţei a dus la închiderea mai multor fabrici mari din zonă, printre care şi o întreprindere ce lucra pentru industria spaţială şi cosmonautică. Investiţii străine foarte puţine, în rest fabrici private de mezeluri şi panificaţie. Fiind o zonă foarte bogată în fructe, industria de sucuri, gemuri şi dulceţuri este singura care mai face angajări.

Ieşenii de la Afaceri.ro au organizat la Cernăuţi o scurtă misiune economică, a treia în străinătate de anul acesta, după Israel şi Milano, iar grupul de investitori, antreprenori şi reprezentanţi ai universităţilor ieşene (au fost şi câteva firme din Braşov şi Craiova) s-a ridicat la aproape 40 de persoane. Întâlnirea a avut loc într-o frumoasă curte interioară a Primăriei din Cernăuţi şi aproape 70 de reprezentanţi de firme din zonă au venit la conferinţă. Interesul central a fost dezvoltarea unor relaţii în zona IT cu firme de profil din regiunea Cernăuţiului, şi posibilitatea de a dezvolta proiecte locale pentru firme româneşti sau de a recruta personal şi studenţi interesaţi de informatică pentru universităţile ieşene. Spre deosebire de Polonia, care a uşurat regimul de vize pentru ucrainenii cu abilităţi în informatică, România abia acum caută soluţii de a atrage forţă de muncă calificată din Ucraina printr-un regim de intrare şi lucru simplificate.