Inedit: Iaşul exportă câini maidanezi în toată Europa. De ce îi vor străinii

Toţi căţeii au nume

Nici pentru cei din alte ţări nu este greu să adopte un căţel de la Iaşi. Altfel, n-ar mai pleca atât de mulţi. „Se face şi paşaport la câini“, adaugă medicul. Însă nu toţi căţeii au şansa unei asemenea vieţi. Cei care sunt prea bătrâni, bolnavi şi slabi sunt eutanasiaţi, pentru a li se curma suferinţa. „Sunt căţei care vin în urma unor accidente, şi nu mai au două picioare de pe aceeaşi parte. Dacă rămân fără un picior, nu e o problemă, ei îşi pot găsi sprijinul, dar, fără două, acest lucru nu este posibil. Fiecare căţel are un nume şi o poveste“, mai spune Claudiu, în timp ce Norocel, un câine mare şi negru, cu trei picioare, îşi face siesta în cabinetul său. Tocmai a fost cipat şi se pregăteşte să plece în Olanda, la noii lui stăpâni.

Deşi câinii sunt ţinuţi în ţarcuri, vreo 25 hoinăresc liberi prin padoc, fiind cei mai cuminţi şi cei mai vechi. Haschi e de 12 ani în padoc, iar personalul s-a ataşat de el. Suzi e de zece ani aici, Hunter e de şase ani, şi are trei picioare, Albinuţa, de 5 ani. Pe ei nu i-a adoptat nimeni, iar acum şansele sunt şi mai mici, fiind bătrâni. Aici, fiecare are un nume. Medicul veterinar se uită prin curte şi începe să îi enumere pe rând: „Lusa, Scîrţa, Freia, acela e Căpete, ea e Dermatita, că a venit la noi cu o dermatită severă, el Calu, că e mare, Mopsi, Ţic-ţic, Afrodita etc. Avem vreo şase tripozi în padoc (trei picioare n.r.)“, ne spune acesta. 

Din „cerşetori“ au ajuns prinţi cu papion

Ca la un hotel all-inclusive, angajaţii de la poadoc se ocupă de primire, îngrijire, cazare, mâncare, dar serviciile veterinare sunt concesionate de cabinetul veterinar Izavet SRL, reprezentat de Livioara Rotariu, care lucrează în domeniu de 12 ani. Spune că îi place la padoc şi că s-a ataşat de anumiţi căţei, pentru că au nişte poveşti foarte triste. „Sunt atât de multe poveşti… De curând am avut un căţel pe nume Max, care pe mine m-a marcat. Avea burta de jur împrejur rănită cu un laţ pus pentru prins iepuri. Era slab, scheletic, plin de căpuşe. Spre surprinderea mea, avea microcip, care este buletinul lor de identitate. Noi l-am recuperat la cerinţa unor iubitori de câini din Tomeşti care îl tot vedeau prin zonă. În două luni s-a pus pe picioare, s-a închis şi rana şi a fost adoptat în Italia“, povesteşte Livioara Rotariu.

Apoi îmi arată câteva poze trimise de actualul stăpân, în care Max pare un prinţ, într-un mare castel şi cu un gazon doar pentru el. Cei de la padoc i-au găsit şi fostul stăpân, care însă a spus că l-a dat cuiva să-i păzească harbuzăria, şi nu a mai ştiut nimic de el. „A spus că are 10 câini în curte. El trebuia totuşi să anunţe la medicul veterinar că l-a înstrăinat“, menţionează medicul veterinar Rotariu. Apoi îl priveşte pe Norocel, căruia îi place să dormă răsturnat, cu burta în sus. Tripodul are 7-8 luni, iar norocul lui a fost că a ajuns la ei înainte de Paşti. A fost adus de stăpânul lui, care a spus că nu mai are ce să facă cu el, după ce a rămas cu trei picioare în urma unui accident. „L-am promovat prin poze. Un alt căţel, Norocica, tot cu trei picioare, a ajuns în Olanda. Străinii se dau în vânt după câinii cu poveşti triste, ca acestea. Toţi cei care au poveşti triste au venit la noi ca vai de ei, iar acum au papioane, fundiţe, şi sunt nişte prinţese şi prinţi“, mai povesteşte doamna Livioara.

Lăzărel are o altă poveste, dar cam acelaşi destin. „L-am găsit îngropat într-un canal, pe dealurile Miroslavei, cu o lespede deasupra. Ne-au sesizat pompierii că e acolo un câine turbat, şi ne-am dus. El lătra continuu. Canalul era adânc de 2 metri şi, când am coborât, l-am găsit legat cu un lanţ de o bară de metal, de parcă nu era de ajuns că era aruncat acolo. Numai ochii îi sclipeau. Normal că lătra: el voia să iasă. Era blând, avea cam 10 luni, era dezhidratat, dar s-a recuperat. A trebuit educat, pentru că nu reuşea să socializeze. I-am pus numele Lazăr, pentru că efectiv a înviat din mormânt“, mărturiseşte doamna medic. Lazăr a fost adoptat, în final, de un jurnalist ieşean. 

Padocul adăposteşte şi doi câini rari şi foarte scumpi

La padoc, câinii sunt hrăniţi zilnic cu mâncare gătită, cu granule şi cu conserve. În timpul vizitei noastre, tocmai se pregăteau 3 cazane a câte 60 de litri în care fierbeau 150 kg de carne. Aceştia mănâncă 15 saci de boabe uscate pe zi, însă există şi pretenţioşi care nu mănâncă granulele şi aşteaptă mâncarea gătită. „Fac pipi pe ea şi nu mănâncă: mâncarea gătită e mai bună!“, spun reprezentanţii padocului. Există însă şi ieşeni care vin la câini ca la spital, cu mâncare de acasă.

Un astfel de exemplu este doamna Borşa, care vizitează des câinii luaţi din faţa blocului. Le aduce mâncare gătită şi vorbeşte cu ei. Îi sunt dragi. Există însă şi ieşeni care s-au organizat în grupuri şi îi ajută cu materiale de curăţenie, conserve şi ce mai trebuie prin padoc. Chiar şi balii pentru baie, un lux pe căldurile acestea. În sala de operaţii tocmai se efectua o operaţie de sterilizare a unei femele. Într-un colţ, se recupera o căţeluşă care tocmai fusese operată de o tumoră uriaşă la mamele. Oriunde te-ai uita în sala de operaţii, vezi câte un ghem de blană care ori se odihneşte, ori mănâncă cuminte din castronel.

La padocul de la Tomeşti nu sunt doar maidanezi, ci şi câini de rasă. Aici există în prezent un câine din rasa „Tosa Inu“, o raritate. A fost adus de la Podu Iloaiei, era un schelet, iar oamenii spuneau că e agresiv. Acesta a fost dat de un crescător care a plecat din ţară unui prieten, ca să aibă grijă de el, însă acesta nu a avut. „Şi-a bătut joc de ea. Acum două luni, proprietarul a văzut-o în pozele noastre şi a recunoscut-o. A spus că vine în două săptămâni să o ia. Nu a mai venit…“, explică doamna Livioara.

Într-o altă cuşcă stă un câine din rasa Akita Inu, ce descinde din legendara rasă de câini Matagi. „Peste o săptămână vine un cuplu să o adopte, va sta la curte. Am mai dat-o de trei ori la oameni din zonă, dar de fiecare dată a fugit şi s-a întors la padoc. Avem şi trei metişi de vişlă maghiară, care sunt câini de vânătoare. Am avut 7, dar restul au fost adoptaţi. Singurul moment de linişte este între orele 13-15, când îşi fac siesta, după prânz. În rest, la padoc este o larmă asurzitoare. Dacă unul începe să latre, încep toţi. Îşi cheamă, probabil, fiecare în limba lui, potenţialul stăpân.