Intelectualii şi puterea comunistă

Vreme de câteva luni ziarul Adevărul a publicat un serial cu titlul Apostolii lui Stalin, cuprinzând medalioane şi schiţe biografice ale unor personaje ce au contribuit în chip decisiv la instalarea şi apoi la consolidarea regimului comunist în România. Nu lipsesc din listă Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, Petru Groza şi Leonte Răutu, Emil Bodnăraş şi Silviu Brucan, şi nici figuri mai puţin cunoscute, dar nu mai puţin odioase, precum Sorin Toma, Mişu Dulgheru sau Iosif Ardeleanu. Un demers care trebuie salutat chiar dacă abordarea jurnalistică dă, adesea, o impresie de „frivolitate”. Dar faptul care i-a surprins poate pe mulţi este prezenţa în acest serial a unor personalităţi de prim rang ale culturii române: Mihail Sadoveanu, G.Călinescu, Mihai Ralea.

Cei trei ar face parte aşadar din categoria celor numiţi, cu o formulă pe cât de plastică, pe atât de brutală, „idioţii utili”. Paternitatea formulei îi este atribuită lui Lenin, deşi, pare-se, acesta nu ar fi folosit-o niciodată; a vorbit însă în mai multe rânduri despre avantajele pe care le pot trage comuniştii din manipularea intelectualilor creduli. Termenul „idioţi” desemnează tocmai naivitatea respectivilor, dispuşi să creadă minciunile propagandei comuniste: cazul emblematic e aici Jean-Paul Sartre, cel care – printre multe alte năzbâtii scandaloase – declara, în anii ’50, că în Uniunea Sovietică libertatea de exprimare este totală. Alţi „idioţi utili” mimează naivitatea, se prefac că împărtăşesc idealurile comuniste, se lasă manipulaţi de bună voie, iar puterea se foloseşte de ei şi, desigur, îi dispreţuieşte.

În ce categorie ar intra cei trei scriitori români? Să luăm fiecare caz în parte. Sadoveanu beneficiase şi înainte de 1944 de mari onoruri, inclusiv în plan politic. După război trece imediat în tabăra comuniştilor şi obţine, practic, totul: privilegii exorbitante, funcţii politice, premii (inclusiv premiul Lenin !). Aduce laude deşănţate Uniunii Sovietice, e în preajma mai-marilor zilei, a lui Gheorghu-Dej, Chivu Stoica şi Bodnăraş, care îl flatează şi îl fac să se simtă că e la vârful puterii. Mai curând izolat de frământările cetăţii în vechiul regim, G.Călinescu îşi descoperă brusc, sub comunişti, vocaţia angajării politice. Conduce, în primii ani de după război, două ziare, înfiinţează un partid-fantomă, satelit al comuniştilor, va fi ales deputat în Marea Adunare Naţională, devine academician etc. Nu este totuşi, precum Sadoveanu, un monument intangibil. E acuzat de idealism şi îndepărtat de la facultate. Nu e greu de imaginat ce credeau liderii comunişti despre excentricităţile lui Călinescu. Când a vorbit, cu ocazia încheierii colectivizării agriculturii, în faţa a 11000 de delegaţi ai ţărănimii, vocea lui ascuţită şi frazarea cântată au produs stupoare şi apoi ilaritate. În sfârşit, Mihai Ralea vine cu reputaţia de intelectual de stânga. E pentru scurt timp ministru şi va fi, puţin mai târziu, ambasador la Washington. Va profita şi de alte privilegii, printre care acela, important pentru un hedonist ca el, de a putea călători în „ţările capitaliste”. La începutul anilor ’60, aflându-se la amurgul vieţii atât Ralea, cât şi Călinescu (parcă şi Tudor Vianu, dacă nu mă înşel) au făcut cerere de înscriere în partidul comunist (Partidul Muncitoresc Român, cum se numea atunci). Cererile lor au fost publicate la loc de  cinste în Scânteia. În acel moment, deţinuţii politici încă nu fuseseră eliberaţi din puşcării şi din lagărele de muncă.

Preţul plătit pentru a rămâne în graţiile puterii comuniste a fost considerabil. Pe lângă o serie de penibile texte de circumstanţă, Sadoveanu a publicat o carte ruşinoasă, Mitrea Cocor, prezentată atunci drept o capodoperă a „realismului socialist”. Călinescu a dat, în Scrinul negru, o imagine caricaturală a „claselor reacţionare” şi a înfăţişat, nu mai puţin (involuntar) caricatural, pe reprezentanţii societăţii „de tip nou”. Ralea a scris o carte profund mincinoasă, În extremul Occident, în care Statele Unite apăreau ca un tărâm al  violenţei, mizeriei şi decadenţei. Într-un alt eseu, intitulat Cele două Franţe, punea în opoziţie – simplist şi dogmatic – Franţa „progresistă” şi Franţa „reacţionară”. Din tot ce-au produs timp de 15-20 de ani aceşti oameni străluciţi putem reţine, vai, foarte puţin.

S-au lăsat ei oare orbiţi de propaganda comunistă? Putea fi înşelat un om de inteligenţa lui Ralea? Cred, dimpotrivă, că şi el şi ceilalţi au jucat comedia adeziunii la noul regim. N-aveau cum să nu observe cât de rudimentari erau reprezentanţii puterii şi deţineau, cu siguranţă, informaţii despre ce se întâmplă la sate, despre miile de oameni aruncaţi în închisori, despre ororile de la Canal etc. Au ales să fie complici fiindu-le cumplit de frică, probabil, că ar putea deveni victime. Nu au însă, prin aceasta, circumstanţe atenuante. 

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video