Ispita

De două săptămâni, în fiecare noapte, înainte de cul­care, pictorul Bazil era bântuit de aceeaşi vedenie. Iată şi viziunea lui Bazil: Un cizmar răspunzând la numele de Cisek stă pe un trepied înalt da aur şi repară o pereche de cizme. Talpa obrazului groasă de două degete şi alcătuită din plută, i se desprinde exact la linia osului occipital şi lasă să se vadă trei şiruri de dinţi ce-i acoperă mandibula. Cisek sau Cizek ia ciocanul de cizmărie şi bate talpa la loc. Tocmai atunci întră un şir de actori împreună cu direc­torul Teatrului, fiecare încărcat cu o geanta depan­tofi cu pingele roase pe care i le varsă la picioare. Cizmarul Cizek sau Cisek le examinează pe rând limba în­cărcată de fiere, bătând câte un cui de lemn în dreptul fiecărui dinte. Actorii, cu faţa numai zdrenţe şi mâinile pline de şireturi, recită roluri din Shakespeare. În sfârşit, după o oră, făcând plecăciuni adânci în faţa sa, actorii se retrag lăsând în urma lor pe podea o grămadă dechipuri descusute şi de cizme.

De la înălţimea trepiedului său, Cisek tronează deasupra unei mulţimi tăcute, ce s-a adunat în piaţa oraşului. Pare preocupat de gândurile sale, ignorând tăcerea ameninţătoare pe care o emană mulţimea suită în perimetrul unui pătrat, cu laturile mobile. Deodată Cisek sau Cizek îşi înalţă ochelarii legaţi cu sfoară de urechi de cârpă şi aruncă o privire mânioasă în jur.  

Mulţimea îngheţată de frică, Luna luminează feţele verzi ca de înecaţi ale celor aflaţi în faţă, într-o linie perfect dreaptă. Cizmarul Cizek coboară de pe trepied şi înălţându-se pe vârfuri înfige câte un cui ascuţit şi neobişnuit de lung în creştetul fiecărui individ din mulţime. Cei din spate strigă: Ura! Ura!

Ocolind primul rând, Cizek sau Cisek, îmbrăcat într-o mantie imperială, trece la rândul al doilea, executând cu minuţiozitate aceeaşi operaţiune. Creştetele plecate sună sec. Vitrinele luminează în beznă. Capetele se pleacă tăcut, unul după altul, încet, ca nişte spice de grâu bă­tute de vânt. În mijlocul grâului apar manechinele venind din oraş. Perspectiva se rupe brusc în două; între timp, Cisek se desparte de Cizek. Separarea esteînsoţită de un muget înfiorător care zguduie clădirile din jur. Cisek rămâne pe loc, în timp ce Cizek îşi ia trepiedul şi părăseşte oraşul.

O mare tristeţe pluteşte în jur: totul pare îndepărtat, stins, parcă desprins dintr-o altă viaţă. Din când în când, din microfoanele amplasate în diferite puncte ale oraşului,se aplaudă şi se strigă: Ura! Ura!

Ura acumulată în inimi declanşează un mecanism greoi, aflat la capătul dintre partea de nord a străzii Cuza-Vodă. Un fel de morişcă, un concasor de măcinat bolovani de pavaj. Cizek pare cuprins de mânie. Socotelile nu prea îi ies. Dacă bolovanii vor fi măcinaţi de ură, talpa cizmelor se va toci mai greu şi atunci oraşul nu va mai avea nevoie de munca lui Cizek. Între timp, Cisek stă cul­cat în mijlocul unui lan de grâu şi priveşte scrutând cu ochii săi albaştri cerul pe care roiesc o mulţime de astre. În schimb, Cizek devine din ce în ce mai agitat: calcă furios pe tribuna înălţată peste milioanele de capete ale mulţimii. Măsoară tribuna în lung şi în lat. Deodată, trupul său scheletic se zguduie de râs. Pătruns de o idee ce-i năpădeşte mintea, Cizek îşi duce degetul arătător la tâmplă şi continuă să măsoare dintr-un capăt în altul tribuna. Îşi scoate deodată nasul coroiat din carton şi-l aruncă în stradă. Mulţimea scoate un strigăt de ad­miraţie. Cizek începe să-şi lepede pe rând vesmintele de clovn imperial. Mantia şi sceptrul. Le lasă la picioarele trepiedului său imperial, rămânând numai în slip. Aflat la zece kilometri de el, Cisek, la rândul său, se zguduie de râs, privind în continuare cerul ce se înalţă liniştit dea­supra sa. Manechinele trec prin mijlocul lanului de grâu îngânând cântece de luptă.

Aflat deasupra mulţimii, Cizek îşi suge burta până la coaste. Începe să bată din nou vântul de la răsărit. Cizmarul priveşte capetele ce se leagănă în bă­taia vântului care suflă cu putere dinspre Copou. Tru­pul lui uriaş, dar foarte slab, pare zgribulit de frig. Dinţii îi clănţăneau în gură. Mulţimea îşi ridică ochii din pământ şi-l priveşte cum ţopăie pe scenă, aproape fără rost. Dar clovnul are o inspiraţie înaltă. De data aceasta trupul i se pietrifică. Forţa lăuntrică de care e stăpânit cizmarul Cisek îi înţepeneşte muşchii obrazului. Talpa din creştetul capului începe să i se învârtă ca o elice de elicopter. Un zbor în cercuri mari, concentrice, îl înalţă pe Cizek deasupra pieţii oraşului I. peste care mugeşte capul de bronz al unui zimbru. Cuiele din creştetul mul­ţimii strălucesc ca nişte dinţi de ferestrău. Executând în aer încă un cerc ce cuprinde în perimetrul lui 3/4 din oraş, cizmarul Cizek se lasă ca un fachir peste ele. Tălpile lui uriaşe calcă apăsat în fiecare cui. La o dis­tanţă din ce în ce mai mare de oraş, Cisek levitează deasupra lanului de grâu, pe jumătate gol, cu mâinile sub cap. Ochii săi luminează ca nişte faruri scrutând lanul de grâu din care se înalţă păsări de noapte. Cisek mur­mură o rugăciune destinată Dumnezeului său aflat la o înălţime de 7 km şi care-l veghează stând pe trepiedul său din cer.

În acest timp, cizmarul fachir Cizek îşi scutură pi­cioarele şi le arată unor spectatori nevăzuţi. Nici o rană, nici o picătură de sânge nu supurează din trupul său albăstrui.

Urmează o a doua demonstraţie de masochism: Cizek se întinde pe spate şi se ridică în mâini. Aplauze fre­netice se aud din dreapta şi din stânga. Occidentul îl aprobă mut. Dinspre Orient răzbat alte strigăte de admiraţie.

Aflat în culmea extazului său exhibiţionist, fachirul Cizek se întinde pe spate şi izbucneşte în râs. Hohotele lui înspăimântă piaţa. Fachirul Cizek zdrăngăne în cuiele bătute în capetele mulţimii, cântă ca la un ţambal. Ho­hotele sale răsună în noapte; un râs al lui Mefisto.

Aflat la o palmă deasupra lanului de grâu, Cizek râde şi el. Râsul său risipeşte ceaţa ce s-a lăsat peste lan, des­coperind perechile de manechine ce înaintează dinspre direcţia oraşului.

Aici se termină viziunea lui Bazil, care trebuia în fiecare noapte să-şi vâre prosopul în gură, ca urletele să-i rămână acolo, în gâtlej.

Bazil, care se apucase de pictat icoane, încerca, de câtva timp, să picteze şi faţa lui Anticrist. Acest râs dublu îl inspiră şi îl îngrozea totodată. Faţa lui Anticrist nu se lăsa însă descoperită, rămânând în întuneric, ascunsă într-un alt spaţiu şi alt timp.

Ceea ce reuşi să picteze Bazil fu un tablou care-l reprezenta pe Cristos jucând şah cu Iuda pe o bancă în parcul Copou.

În timp ce mutau piesele, Iuda tot încerca să-l ispitească pe Iisus: ”Ce crezi, maestre, spuse el, atomii posedă conștiință sau ba?” Mişcând calul de pe poziția lui iniţială, Iisus răspunse cu blândeţe: ”Posedă, sigur că posedă…” ”Dar frunzele, dar iarba?” ”Neîndoielnic că posedă”, murmură Iisus. ”Dar vântul care mătură praful de pe străzi?” Văzând că interlocutorul său îl priveşte cu mirare, căutând privirea sa, Iuda continuă precipitat: ”Dar, praful, praful cosmic e animat şi el de tot felul de simţiri?” ”De ce n-ar fi!?”, murmură în sinea sa Iisus. ”Dar omul, omul e conştient de răul pe care-l face altui om?” ”E conştient”, răspunse Iisus. ”Dar eu, eu…?”, se precipită Iuda, ştergându-şi sudoarea ce-i şiroia pe tâmple. ”Ce-i cu tine?”, întrebă Iisus. ”Nimic, răspunse acesta. Aş vrea să ştiu cât costă conştiinţa mea…” ”Ai răbdare, îl povăţui Iisus. Va veni ceasul când vei afla…”

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video