Jemanfişism cu papion

Câteva zile la Reni, la mămica. Aş fi putut, bineînţeles, să car cu mine aparat de fotografiat, dictafon, calculator şi, serile, să aştern impresii şi chiar să le pun pe blog, unde mai pui că, la câţiva paşi de casă, pe malul Dunării, e acoperire la Orange berechet, navighează şi vorbeşte cât pofteşti. Dar nu m-am dus nici ca reporter, nici ca blogger: o problemă mult prea personală, ca să încapă tocmai aici. Altă dată, pe la scăpătat…

Ce aş reţine, totuşi: aiureala cu încorporarea. Reniul e un oraş în bună parte încă românesc. Nu mai e ca în copilăria mea, când pe străzi auzeai aproape la tot pasul vorbă impecabilă, dulce şi melodioasă, atât de dulce şi atât de melodioasă, cum nu se găseşte nicăieri în altă parte a Moldovei de peste Prut. O simţi de pe la Cahul. Cei care urcă de aici în habitaclu şi încep a vorbi înde ei sau i se adresează şoferului par decupaţi dintr-o altă dimensiune. Aceleaşi cuvintele, aceleaşi, evident, înţelesurile, doar că felul în care se leagă, haloul, ritmul, legănarea sunt complet altele. E un deliciu de nedescris să-i asculţi! M-am holbat până pe la Vadul lui Isac, cred, la nişte tineri, un El şi o Ea, rămaşi lângă ieşire, îmbrăţişaţi şi vorbindu-şi ceva despre nu mai ţin minte care facultate, în felul atât de caracteristic zonei. Chiar şi somatic mi-au părut mai luminaţi, mai generoşi nu ştiu cum, cu priviri mai senine, cu frunţi mai semeţe. Percepţie subiectivă? Mă rog! O să vedeţi însă că într-o zi se va dovedi că felul în care vorbim nu este numai expresia unui mod de a gândi, ci şi un subtil factor de atitudine. Câteodată arătăm aşa şi nu altfel şi pentru că rostim într-un fel anume… Doamna de pe scaunul de-alături, cu bustul proeminent şi forme care îţi iau ochii, într-o bluză uşor evazată, privind acum spre acoperişurile parcă ofilite de arşiţă, e sigur şi ea de prin părţile locului. Feminitatea asta, care amestecă atât de savant graţia cu maternitatea, irezistibilul cu vrednicia, nu putea să se işte decât acolo unde vorba e cântec implicit, pentru că lumea – citiţi şi luaţi aminte! – e frumoasă şi datorită rostirii. Ce „Avon”, doamne, iartă, ce suliman?! O atentă şi neobosită ortoepie – şi chipul se face ca laptele, şi ridurile se duc pe calea cea fără de întoarcere, şi tinereţea e de-acum încolo fără de bătrâneţe…

Şi uite că tocmai pe ăştia, care trăiesc pe pământul lor (al lor istoric!) îi iau ucrainenii cu povestkala oaste. M-am interesat: lume dintre majoritari, aptă să mânuiască arma, aproape că nu mai e în oraşul de malul Dunării. S-au băjenit care şi pe unde a putut: la Nord, sub Kiev, în Europa etc., doar să fenteze sistemul; că nu-i nimeni nebun să moară pentru o patrie căpuşită de profitori. Au rămas românii etnici, dacă spun bine. Puţini, dacă nu cumva nici unul, mai au conştiinţa ca atare. Sunt în sensul acesta nişte rudimente. Rudimente însă care, ziceam, continuă să practice o pronunţie uimitoare, o pronunţie care face din limba română (sintagma e de la Ion Caraion) un spectacol fără sfârşit. I-aş îmbrăţişa zgomotos pe stradă, i-aş recompensa cu câte o strângere de mână, cu câte un zâmbet, cu câte o cinzeacă sau bancnotă chiar, dacă m-ar ţine cureaua, fiindcă e de miracol să rămâi tu însuţi, cu ale tale (cele dintotdeauna, cele arhetipale, nu râdeţi) într-un mediu nu pur şi simplu ostil identităţii tale, ci atacând – zilnic, prin zeci de tertipuri, uzual, de la bineţe la vorba pe care ţi-o aruncă de după gard vecinul sau vreun trecător. Promoţia fratelui meu (mai mic decât mine cu nouă ani) e ultima care a mai învăţat într-o şcoală cu predare în limba română – fosta nr. 4, pe care a absolvit-o şi mămica. De grădiniţe nici nu mai vorbesc: au fost aspirate de imensa ventuză şovină, depusă pe tot sudul Basarabiei.

E ca într-un banc homeric: comisariatul te cheamă la război cu uniforma de-acasă, cu banii tăi şi cu merindele proprii! Păi, de ce nu şi cu „Kalaşnikov”-ul inerent? Sau, de-a dreptul, cu blindata – cumpărată, să zicem, prin chetă, de la tot cartieru’? Ar fi şi în logica pretenţiei, şi pe deplin posibil la cum mişună acum armele în regiune… Un fel de truvai de extracţie medievală (cu armura din surse proprii), dar aplicat la prostime, cum ar veni. Ne-am tăvălit cu frate-meu de râs: după ce ţara asta te lasă să mori de foame (ţi se chircesc timpanele ascultând ce zice lumea de-acolo despre Ianukovici şi miliardele ţepuite de anturajul său), îţi mai cere şi să mori pentru ea pe banii tăi!

O întrebare pentru guvernele de pe ambe maluri: ce faceţi cu românii somaţi să moară pentru şmecherii geopolitici din Ucraina şi Rusia? Dacă vă mai spălaţi şi de data asta pe mâini, poate vom înţelege în fine că democraţia nu-i decât un jemanfişism cu papion.