Marea aşteptare

În ciuda gerului din ultimele zile, mii de români au protestat din nou, în toată ţara, împotriva Cabinetului Grindeanu. Ce mai vor manifestanţii, de vreme ce Florin Iordache şi-a dat demisia, ordonanţa 13 a fost retrasă, PSD a pierdut vreo 10 procente din sprijinul electoratului, iar ALDE a căzut binişor sub pragul de 5%? (Prin urmare, potrivit logicii aldo-pesediste aplicate în varii ocazii, Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele Senatului, adică al doilea om în stat, nu mai are legitimitate! Să-l trimitem acasă?)

Răspunsul la întrebarea de mai sus e banal, dar încă neluat în seamă de majoritatea populaţiei: protestatarii s-au săturat de impostura clasei politice. Prea mulţi aleşi de la noi posedă averi suspecte, afaceri suspecte, studii suspecte, relaţii suspecte şi moace suspecte! Oricum ai privi, de la dreapta la stânga, de sus în jos, în diagonală ori printre rânduri, o groază de politicieni ar trebui să se afle mai degrabă la puşcărie decât într-o funcţie bine remunerată de stat. Acesta este motivul principal pentru care PSD-ALDE s-au repezit să blocheze lupta anticorupţie şi să-i salveze pe hoţii care au nenorocit România mai multe generaţii la rând. Şi tot aici e pricina care i-a scos pe oameni în stradă, uneori în număr impresionant de mare. Asta e cauza, dar care este scopul demonstraţiilor?

Există în societatea românească de multă vreme o aşteptare. O mare aşteptare. Slaba prezenţă la votul din decembrie a confirmat că alegătorii au tot mai puţină încredere în politicienii de azi. Ne-am săturat până peste cap de indivizii ăştia penali! Şi de partidele lor la fel de penale! Dar cum ai putea obliga clasa politică să se primenească? Doar apariţia unor noi formaţiuni politice (precum USR) nu va rezolva problema, căci e neproductiv, ba chiar periculos, să crezi că toţi "răii" s-au strâns într-un singur partid, iar toţi "bunii", în celălalt – iată, de altfel, o altă mostră de gândire pesedistă. Toate formaţiunile au impostorii lor, care una spun şi alta fac. Nu cu mult timp în urmă (înainte de alegeri, evident), Liviu Dragnea afirma că PSD ia serios în calcul soluţia renunţării la orice tip de imunitate, pentru a permite justiţiei să-şi intensifice lupta anticorupţie. Ce au făcut aldo-pesediştii imediat după ce au preluat puterea? Taman pe dos!    

Mai degrabă, susţin eu, ameliorarea clasei politice poate începe prin lansarea, în spaţiul public, a unor principii de bază la care să adere atât aleşii şi partidele lor, cât şi societatea civilă. Iar primul chemat să provoace şi să medieze această dezbatere, deloc simplă, este preşedintele Klaus Iohannis. Aşadar, în ce constă interesul naţional al României? Unde vrem să ajungem peste 20 de ani? Care sunt cele mai grave probleme ale noastre? Care sunt cele trei proiecte mari ale ţării care trebuie obligatoriu finalizate în următorii zece ani, indiferent de partidul aflat la putere? Ce pedeapsă merită miniştrii care nu fac decât să mintă? Cum iei înapoi tot ce au furat politicienii şi camarilele lor? Cum taxezi averea uriaşă a Bisericii  Ortodoxe? Cum îi integrezi pe ţigani? Cum creşti natalitatea? Cum vom face faţă schimbărilor climatice? Dar viitoarelor migraţii? Dar viitoarelor conflicte armate?

După anul 1989, niciun partid dintre cele care s-au perindat în fruntea ţării nu a venit cu vreun proiect amplu, dar clar şi precis (adică desfăşurat pe etape), pentru România. Da, am avut şi avem programe politice, de dreapta, de stânga, de mijloc, de sus, de jos, de după colţ, dar ele reprezintă nişte însăilări penibile, care rămân la stadiul de ciornă. În mare, toţi politicienii susţin aceleaşi lucruri, dar de furat fiecare fură în felul său. Apoi, ne mai cerşesc încă o dată votul!

Avem puterea să ne "batem" pentru nişte principii? Şi care ar putea fi principiile cu care ar fi de acord majoritatea zdrobitoare a românilor, indiferent de simpatiile lor politice? Oricum ar fi, corupţia trebuie distrusă!