Miracol pe strada Veveriţei

Da, e nevoie de minciuni ca să o ducem mai departe, trebuie să ne păcălim singuri că lucrurile sunt altceva decât apar cu adevărat în realitate. E o condiţie care ne ajută să supravieţuim şi fără ea nu se poate. Este absolut necesară orbirea faţă de adevărul crud şi neiertător care nu ne oferă nicio satisfacţie, ci numai promisiuni implacabile şi nefaste. Nu e nevoie neapărat de speranţă, deşi nici aceasta nu poate fi scoasă din ecuaţie, ea fiind o parte importantă a minciunii, ci de credinţă adevărată în ceva ce nu există sau, mai rău, ca să zic aşa, în ceva ce ştim cu toată fiinţa că nu poate exista pentru că ar încălca toate regulile ştiute şi studiate. Asta e credinţa în orice, nu neapărat în Dumnezeu.

Copiii şi relaţia noastră, a adulţilor, cu ei, sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Ei sunt înconjuraţi de părinţi din fragedă pruncie de o întreagă ţesătură de minciuni care are ca prim rol protejarea lor de şocul adevărului. E o practică nescrisă, dar foarte clară, la fel de strictă şi educativă ca orice credinţă religioasă. Credinţa în Moş Crăciun, de pildă, ar trebui patentată ca o credinţă aparte. Deşi, de multe ori, Moşul e bănuit a avea relaţii de colaborare/ parteneriat cu îngeri, cu Dumnezeu, el nu generează pioşenie. Nimeni nu îşi face cruce atunci când îl vede şi nici nu îi are chipul pe icoane cu fesul roşu şi barbă albă… Prin tradiţie el e ceva separat, cu propriul „aparat” administrativ: sediu, linie de asamblare construită sau modernizată, probabil, prin fonduri europene, propriul sistem de producţie şi reţea de distribuţie, cu angajaţi în regulă (spiriduşii) şi parc „auto”, respectiv renii cu sania vestită care e vehiculul tipic al agentului de vânzări…

Credem în el cu toată dăruirea pentru că vrem acest lucru şi nu îndrăzneşte nimeni să rupă mâţa şi să spună pe un post tv în gura mare că nu există în realitate, în carne şi oase şi nici spiriduşii, nici renii, nici sania lui… La fel şi cu sosia lui, Moş Nicolae. Nu există pentru că logic, fizic, economic, politic, social ş.a.m.d. ei nu pot exista, nici măcar nu ar putea supravieţui o zi dacă ar încerca. Niciunul dintre ei nu ar putea construi cu o armată întreagă de spiriduşi toate jucăriile cerute, nu poate citi toate scrisorile copiilor, nu poate distribui jucăriile nici cu o escadrilă de reni şi sănii pentru a ajunge la toate casele, nimeni şi nimic pe lume nu ar putea face ceea ce cred copii că face. Ar fi nevoie de o fabrică mare cât o ţară pentru a produce toate jucăriile, sania ar dispărea cu totul sub grămada de cadouri cât un munte, cu tot cu reni, iar dacă, prin minune s-ar urni din loc, n-ar reuşi să livreze decât la cel mult 50 de case, după care ar cădea cu toţii laţi. Chinezii, poate, ar fi cel mai apropiaţi din punctul de vedere al logisticii de „afacerea Moşul”, dar ei doar sunt la degetul cel mic faţă de adevăratul individ… Şi chiar şi aşa, cum se face că aproape toate jucăriile "fabricate” de Moş se găsesc şi în magazine şi scrie clar pe ele "made în China”? Semnele sunt nu numai de ordin logic, ci clare ca bună ziua, te lovesc în faţă, totul legat de el este o imposibilitate fizică, cine vrea să îl deconspire o poate face într-o secundă, dar nimeni nu vrea. E o conspiraţie generală.

Şi totuşi, chiar dacă el nu poate exista, clar, se încăpăţânează să vină an de an pentru că, aşa cum ar spune un filosof, „ceea ce poate fi rostit există cu adevărat!…” El este o minciună legalizată şi întruchipată tacit, încurajată şi perpetuată de adulţi pentru a păstra vie imaginaţia şi speranţa în miracole a copiilor, condiţie esenţială pentru a trăi o viaţă fericită. În iluzie, dar fericită. Pentru că fără iluzie, fericirea nu poate exista. Iar pentru asta facem orice: minţim cu neruşinare şi cu zâmbetul pe buze, ne facem cu ochiul unii la alţii, ne speriem când micuţul recunoaşte vocea impostorului din spatele bărbii şi ochelarilor, devenim, fără să vrem, personaje din poveste, nişte spiriduşi reali, în carne şi oase. Da, cu toţii ne drogăm cu iluzii de sărbători şi ne simţim minunat. Pentru că, aşa cum spunea un personaj din filmul american Miracol pe strada 34, „credinţa înseamnă a crede în ceea ce toate simţurile îţi spun să nu crezi”. Bunătatea, dragostea, altruismul care te  cuprind nu au logic niciun sens, pentru că nu ai nimic de câştigat şi nu îţi vor aduce niciun beneficiu, dar totuşi o faci, iar asta te mulţumeşte.

În fiecare an mă uimeşte de fiecare dată, la început de decembrie, gravitatea şi scara acestei minciuni globale, dar apoi, încetul cu încetul, mă obişnuiesc din nou cu gândul şi intru în joc cu cea mai mare dăruire. Ajung să cred şi eu, deşi cunosc bine adevărul… Adică să pun în practică ceea ce raţiunea şi legile îmi spun să nu fac. Ascund jucării prin pod, şoptesc pe la colţuri cu soţia sau bunicii în privinţa „cadourilor Moşului”, curăţ pe ascuns costumul roşu, îl pun în locul strategic unde nu poate fi găsit de „ei”, ofer „neinteresat” sugestii de pus în scrisoarea cu dorinţe, găsesc tot felul de scuze penibile pentru a-l acoperi pe Moş şi a măslui venirea lui, mă implic, altfel spus, cu totul în acest proiect ilegal şi absurd. Ar trebui să fiu băgat la puşcărie! Cu toţii ar trebui să fim, dar trăim liberi şi fericiţi.

Ticluim, ca într-un joc, cele mai inventive soluţii pentru a perpetua iluzia copiilor şi merge, încă merge, deşi anul acesta la mine începe să scârţâie: vocea moşului de la serbare a fost recunoscută, iar bănuielile încep să apară… Când vor descoperi cu totul înseamnă că o perioadă a copilăriei s-a încheiat şi vor intra în alta cu minciuni mai mari, mai bine aranjate, mai solide, apoi în alta şi tot aşa mai departe…

Briscan Zara este scriitor şi publicist