Năzbâtii şi caraghioslâcuri

În 1960 câţiva scriitori francezi tineri au format un grup pe care l-au numit Tel Quel, grup care edita o colecţie de cărţi şi o revistă trimestrială cu acelaşi nume. Liderul grupului era Philippe Sollers, un june romancier autor al unui roman de debut foarte bine primit şi care va deveni unul din cele mai mediatizate pesonaje ale Franţei culturale (şi nu numai culturale). Foarte repede se produc, din varii motive, şi primele plecări din grup; cei rămaşi (o mână de oameni, în definitiv) se arată la început interesaţi de mişcările de avangardă, de freudism şi de structuralism, ceea ce duce la apariţia unor cărţi interesante din zona poeticii narative. În 1966 se produce însă revelaţia: Sollers şi ai lui descoperă aşa-zisa „revoluţie culturală chineză”, acea mişcare declanşată de Mao Zedong prin care tiranul comunist voia să se descotorosească de rivalii săi şi care a provocat abuzuri şi crime îngrozitoare. A fost, totodată, o cumplită operaţie de tâmpizare căreia nu i-a căzut victimă doar poporul chinez, ci şi… o parte a intelectualităţii occidentale. După dispariţia lui Stalin şi dezvăluirea atrocităţilor şi masacrelor pe care liderul de la Kremlin le provocase, intelectualii din vest, cei francezi mai ales, erau în căutarea unui nou idol. Îl găsesc în persoana lui Mao Zedong (îi vor idolatriza, ulterior, pe Che Guevara, pe Fidel Castro, iar mai aproape de noi pe un Hugo Chavez) şi nu jură decât pe faimoasa Cărticică roşie ce reunea gândurile „geniale” emise de Mao. Isteria maoistă a durat, pentru cei de la Tel Quel, vreo zece ani.

Am în bibliotecă un număr al revistei Tel Quel, şi anume numărul 47, datat toamna 1971. L-am păstrat o vreme fiindcă este un număr închinat lui Roland Barthes, pentru care Sollers şi ceilalţi aveau un adevărat cult. Dacă îl am şi acum în bibliotecă este mai puţin pentru articolele despre Barthes (nu mai spun, astăzi, mare lucru), cât pentru cele zece pagini de la urmă unde grupul îşi prezintă activitatea „revoluţionară” şi se războieşte cu duşmanii ideologici, proveniţi în principal din rândurile „burgheziei” şi ale „revizioniştilor”. Recitesc, din când în când, pasaje din textele respective şi mărturisesc că ele au asupra mea acelaşi efect pe care îl produc scheciurile unor mari actori comici. Mă binedispun şi mă fac să mă gândesc din nou la un aforism al lui Caragiale care îmi place mult: „Proştii mor, dar prostia e nemuritoare”.

Ce avem, aşadar, în acele pagini? O „cronologie” în care e reconstituită, pe cât de sintetic pe atât de bombastic, istoria grupului. Aflăm, astfel, că telqueliştii au dejucat o mulţime de comploturi perverse şi au evitat sumedenie de capcane ticăloase. Au adoptat linia marxist-leninistă în pofida atacurilor presei burgheze şi a manevrelor revizioniştilor. Au avut loc şi tentative de trădare, de sabotare din interior ce au fost însă demascate la timp. Tel Quel intră în conflict atât cu presa de dreapta, cât şi cu Partidul comunist francez care, în disputa Moscova-Beijing, rămâne fidel Kremlinului. Sunt înregistrate importante victorii, cum ar fi refuzul de a adera la …Uniunea Scriitorilor (!), considerată drept „confuză şi oportunistă”. Un moment ce capătă, pentru membrii grupului, dimensiuni epopeice este interzicerea de către comuniştii francezii, la tradiţionala sărbătoare a ziarului L Humanité, a cărţii Mariei Antonietta Macciocchi Despre China. Această carte era atunci biblia stângiştilor maoişti occidentali. A trebuit să treacă un deceniu până când, la o emisiune ajunsă faimoasă a lui Bernard Pivot, marele filosof şi sinolog Simon Leys a avut prilejul să o „demoleze” în direct pe Macciocchi, demonstrând că respectiva doamnă fusese, în cartea cu pricina, de o incompetenţă şi de o rea-credinţă strigătoare la cer.

Ce mai aflăm din acele pagini însufleţite de un irezistibil elan revoluţionar? Că Tel Quel nu luase atitudine în 1968, atunci când URSS invadase Cehoslovacia, ca să nu dea apă la moară burgheziei şi dreptei reacţionare. Că imperialiştii, precum şi revizioniştii (=comuniştii credincioşi Moscovei) răspândesc neadevăruri despre revoluţia chineză. Că singura teorie valabilă şi singura practică într-adevăr revoluţionară este gândirea Mao Zedong. Că Tel Quel se opune oricărei mişcări revizioniste şi oricărui compromis în universităţi. Că orice scriitor de avangardă va fi de acum înainte marcat de revoluţia culturală chineză. Că intelectualii vor trebui să identifice revizionismul ce sălăsluieşte în ei înşişi (!), prioritate absolută având reeducarea ideologică şi politică. Şi tot aşa, un delir grotesc, dar care îţi dă totodată fiori, în măsura în care ştii ce dezastre s-au petrecut în numele acestor principii revoluţionare. Nu lipsesc, desigur, lozincile: „Jos burghezia coruptă! Jos revizionismul putred! Jos binarismul lor de superputeri! Trăiască Despre China! Trăiască China revoluţionară! Trăiască gândirea Mao Zedong!”

În 1974 cinci membri ai grupului printre care, vai, Roland Barthes fac o scurtă călătorie în China şi înghit cam pe nemestecate propaganda oficială. Dar Sollers nu era omul care să rămână fixat pe o idee. După ce iese din faza maoistă, scriitorul va trece printr-o fază catolică şi apoi prin una pro-americană. Revista îşi încetează apariţia în 1982. Toată aiureala maoistă rămâne undeva în urmă, devenind o curiozitate de istorie literară. Dar aceste reflexe de gândire n-au dispărut; le regăsesc, spre exemplu, în intervenţiile unor tineri care aplică, în fond, aceleaşi tipare: lupta de clasă, ideologie progresistă vs ideologie reacţionară, exploatare capitalistă etc., promovând, prin contrast, o imagine pozitivă a României comuniste. Mă consolez cu gândul că stângismul e, de regulă, o boală juvenilă.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor