Noi in anii 2000: O antologie a prozei scurte in premiera

Ideea acestei antologii mi-a venit acum citiva ani si este proiectul la care, probabil, am lucrat cel mai mult. Si nu doar ca timp, dar si ca volum, caci anul acesta a trebuit sa (re)citesc 60 de volume de proza scurta apartinind scriitorilor debutati individual in preajma anului 2000, in conditiile in care multe dintre aceste carti sint de negasit. Oricum, in acest moment, ma mindresc cu faptul ca nimeni altcineva nu cunoaste la fel de bine ca mine ce proza scurta s-a scris la noi in ultimii 15 ani.

Pentru ca sint un mare fan al genului scurt, mi-am dorit dintotdeauna o astfel de antologie care sa recupereze si sa selecteze cele mai bune povestiri ale anilor 2000 apartinind noii generatii de prozatori. Practic, nu aveam nici o felie de istorie a prozei scurte romanesti reflectata intr-o antologie. Iar eu am avut intotdeauna si banuiala ca in proza scurta a ultimului deceniu s-au scris mai multe lucruri bune decit in roman. Proza scurta insa n-a fost bagata in seama pe cit merita, nici de cititori, nici de editori si, uneori, nici macar de scriitori, din cauza celei mai mari prejudecati literare a momentului, si anume ca proza scurta ar fi un gen minor, cu mult sub detenta canonica a romanului. O prostie.

Caragiale, Cehov, Harms, Borges, Cortazar, Salinger, Munro, Cheever, Carver, Cosasu si multi, multi altii au scris aproape numai proza scurta, si nimeni nu poate afirma ca povestiri precum Moarte la Venetia, Sonata Kreutzer, Metamorfoza, Bartleby sau In lastaris, dar atitea si atitea altele, nu sint capodopere ori ca proza scurta a unor Hemingway, Nabokov, Bellow etc. nu se ridica la valoarea romanelor lor.

Nu poezia, ci proza scurta mi s-a parut dintotdeauna cel mai neindreptatit gen literar. Poetii au festivaluri, premii speciale si burse, reviste si colectii editoriale, poetii sint tradusi si invitati sa citeasca peste tot, pe cind povestitorii nu au nimic din toate acestea. De aceea m-am bucurat enorm ca anul acesta Alice Munro a devenit prima povestitoare distinsa cu Nobel, un premiu pe a carui lista se afla nenumarati poeti si dramaturgi.

Tin sa subliniez faptul ca aceasta antologie este o premiera. Niciodata nu s-a mai facut asa ceva la noi. In plus, avind un criteriu valoric si selectind texte care au fost deja publicate in volume individuale, este singura care merita titlul de antologie. Toate celelalte sint volume colective – tin mult la aceasta distinctie!

Cum am mai spus, sper ca Best of sa fie vazut ca un act de recuperare, (re)descoperire si (re)evaluare, deopotriva a genului scurt si a noii generatii de prozatori.

Tirgul de Carte Gaudeamus editia 2013 a consemnat o aparitie editoriala de mare curaj: Best of, un all-star al celor mai bune proze ale inceputului de mileniu, atent selectionate de scriitorul si criticul Marius Chivu, cu binevenitul concurs al Editurii Polirom. Indraznesc sa spun „curaj“ din doua motive. Unul evident, discutat si ras-discutat, venind in contextul absentei aproape totale a prozei scurte din palmaresul tinerilor scriitori ori al editurilor de profil. Al doilea, mai putin observat, si anume al caracterului intrucitva omagial al acestui volum: cu 30 de ani in urma, in 1983, se lansa antologia de proza scurta Desant, rampa de lansare a unor nume precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun si Mircea Cartarescu. Coincidenta? Nu stiu, dar cred ca daca Best of sta, fie si inconstient, ca un arc peste timp, sub semnul acestui adevarat manifest al prozei scurte care a fost Desant, nu cred ca poate sa fie decit de bun augur. Ceea ce nu inseamna, fireste, ca antologia coordonata de Marius nu are forta necesara de a face istorie (literara), chiar si scoasa din acest context. E o afirmatie tare, stiu, dar o puteti verifica pur si simplu citind cartea. Lectura (cum altfel) placuta! 

S-a tot vorbit, de ceva ani incoace, de soarta grea a prozei scurte. „Productia“ – la ceasul recoltei, cind trece treieratoarea peste cartile anului – e slaba, se zicea. De fapt, apar destule carti, mai mult sau mai putin vizibile, insa de scris se scrie mult mai mult. Dificultatea cea mare cade in circa autorului – e greu sa publici o carte de povestiri, schite, nuvele. Si uneori e greu sa te mai mobilizezi cind un editor iti refuza cartea fara ca macar sa iti ceara manuscrisul. Proza scurta? Povestiri? Nu, multumesc, nici nu mi-o arata, nu se vinde. (Nu este loc aici sa povestesc ce am aflat ca ascunde de fapt acel „nu se vinde“, la un festival de proza scurta din Serbia – nicidecum lipsa de dorinta a cititorilor.)

Problema nu este una legata de productie – fiindca producator nu este decit scriitorul, adunindu-si cu migala cele vreo trei sute de mii de semne in vreo duzina sau mai mult de povesti… – ci de recoltare: trebuie sa mai existe si editori dispusi sa stringa recolta si sa vinda ceea ce se scrie. Altfel, scriitorul ramine ca taranul cu rosiile de gradina la sosea, fluierind in urma TIR-urilor care gonesc greoaie cu romanele spre supermarket.

La noi, Casa de Pariuri Literare este o exceptie: singura editura din Romania care are in seria „Proza“ o colectie de proza scurta – „Minutar“.

Citesc proza scurta, din orice colt al lumii ar veni ea, si scriu proza scurta sau orice am chef – nu ma pot gindi nici moarta la ce se publica, la ce se vinde, cred ca lucrul asta m-ar uriti mai mult decit ma uriteste deja, sa zicem, calculul platii pentru o traducere draga.

Best of proza scurta a anilor 2000poate repara nedreptati, atragind atentia asupra unor volume nepromovate la modul la care se promoveaza (si premiaza) romanul. Sper ca aceasta carte sa functioneze ca un program radiofonic: ascultind si indragind „hitul“ difuzat – povestirea aleasa de Marius Chivu in antologie – ascultatorul sa-si caute tot albumul. Trebuie sa mai fie si altceva pe-acolo. 

La lansarea volumului Best of, de la Gaudeamus, s-au facut la un moment dat trei observatii curioase. 1: Prozatorii romani nu se citesc intre ei. 2: Prozatorii romani sint obsedati de roman. 3: Prozatorii romani nu prea au sustinere, promovare etc. Probleme clasice, dar ma intreb deja de multa vreme: oare sustinerea imbunatateste calitatea si substanta scriiturii? Adica, ce inseamna sustinere, in situatia in care, de exemplu, scrii despre o lume in care nu te poti baza pe nimeni?  Ca sa fiu ceva mai clar, eu n-am inceput sa scriu sustinut, am scris tocmai din necesitatea de a evada dintr-o lume unde nu ma simteam prea confortabil; ce-i drept, evadam in lumi si mai odioase, pe care le-am structurat si le mai structurez, dar asta probabil pentru a ma simti mai bine la intoarcerea in realitate. Nu stiu, poate fi si asta un soi de autoterapie, sa inventezi lumi gresite ca sa regasesti apoi o lume ceva mai corecta aici. Prin urmare, pentru mine personal, sustinerea prea timpurie, premiile obtinute „mai devreme“ decit e cazul dezavantajeaza scriitura. Dar cind e cazul? Cred ca la batrineti, pentru a mai anestezia sentimentul de prabusire.

Poate e o pozitie cam cinica, dar pentru a ajunge la o scriitura autentica ai nevoie de experienta existentiala sau, in cel mai rau caz, ai nevoie de intuitie, capacitate de empatizare si rezonanta, daca nu te poti lauda cu o experienta de viata consistenta. Prin urmare, cu exceptia unor lucrari sistemice, in special stiintifice sau filosofice, sustinerea prea timpurie si confortul pot „anihila“ consistenta scriiturii. Poate e o prejudecata, poate e o aberatie, dar momentan asa cred.

Acum urmatoarea observatie. Cum ca scriitorii romani nu se citesc intre ei. Nu cred ca e cazul sa generalizam, insa exista citeva nuante. Scriitorul preocupat de sine si cartile sale se va feri de multe ori sa citeasca „din vecini“ pornind de la un soi de complex, l-as numi „Complexul coincidentei“, un soi de frica de a nu se lovi de aceleasi modalitati de abordare la altii. Ar mai fi un complex, cel al anvergurii. Anvergura spectaculoasa intilnita in scriitura colegilor de breasla poate functiona toxic, poate genera invidie, dar in majoritatea cazurilor este constructiva, fiindca invita la mai mult, la mai tare, la mai diferit. Cu alte cuvinte, pentru a evita disconfortul interior, scriitorul, care in esenta e atins de un „autism artistic“, se va feri de lecturi aprofundate din vecini. Si a treia problema: scriitorul roman e obsedat de roman! Foarte bine! Care-i problema? Dimpotriva, eu cred ca nu sintem suficient de obsedati, cred ca tocmai acum, cind scrisul pare o aventura dementa, pe marginea inutilitatii, trebuie fortata nota, trebuie ingrosata gluma. Seductia universalitatii este vitala, fara ea ne-am lasa de toate. Dar trebuie evitate trend-urile, curentele. Cartea e un animal etern, se va transfigura, dar nu va disparea niciodata, prin urmare, cel care se va concentra pe chestiuni universale si le va trata fara exces de pretiozitate va gestiona cu iscusinta „pulsiunea narcisiaca“ si nu se va feri de imanent, de chestiunile viscoase, viscerale, va avea probabil mai multe sanse de a ramine in istorie.

Iar acum patania cu prozele. Eram in Spania, in concediu, cind m-a sunat Marius si mi-a spus ca lucreaza la antologie. Va dati seama ce sentiment de utilitate si resuscitare dialectica m-a cuprins, fiindca, sincer, nici in cele mai arhetipale viziuni n-am presimtit, in toiul verii, la mare, vreun interes din partea cuiva pentru prozele mele bolnavicioase din 2000. Ei bine, s-a intimplat. Marius mi-a facut o mare bucurie si m-a podidit adrenalina, fiindca nu aveam textele din 2000 la mine si nici in calculator. Aveam o varianta a Coridoarelor, dar modificata serios. Iar Salonul de estetica nicaieri. I-am trimis un email lui Remus, un bun prieten de la Cluj, pe care l-am rugat sa faca niste poze cu prozele din volumul Organismecanisme (2002), carte imposibil de gasit pe undeva si pe care o voi resuscita intr-o zi. Ei bine, Remus mi-a trimis pozele din carte si m-am apucat sa le transcriu batrineste. Erau pline de stingacii, dar senzatia a fost fantastica, din nou printre spectrele din 2000! Marius m-a preintimpinat, avea nevoie de textele alea, dar eu nu le mai puteam lasa asa cum erau, subrede pe ici, pe colo, cu anumite excese metaforice. Am intervenit deci, am ajustat, am taiat, am trimis. Apoi imi scrie Marius: „Nu e bine, mai! In varianta din Organismecanisme nu era asa!“. Iar eu da-i si modifica modificarea. Intr-un final, toate s-au legat, am pastrat in proportie de 90 la suta „spectrele“ din Organismecanisme. Atit. Sanatate, Marius!

Am scris nuvelele care au aparut in acest volum cind aveam vreo 20 de ani. Nu le-am mai recitit de atunci, desi banuiesc ca sint in regula. Am terminat-o cu nuvelele pentru ca nuvelele, ca si poezia, mi se par apanajul omului lenes. Vorbesc doar din perspectiva celui care scrie, nu a cititorului. Sa scrii un proiect pe termen scurt, fara implicari si riscuri majore, nu-i mare lucru. Poate mai incolo o sa-mi revizuiesc atitudinea, dar deocamdata nu e cazul.

Simt o satisfactie sa fiu prezent intr-o carte care are titlul Best of, desi volumele colective nu-mi plac. Probabil ca au un sens, genereaza interes public, ocupa un loc bun in biblioteca sau cam asa ceva. Personal, compania altora ma jeneaza. N-are nici o legatura cu invidia scriitorului. Tine de caracter. Imi place linistea, asa.

Cu riscul, mereu asumat, de a ma insela, indraznesc sa spun ca antologia realizata de Marius Chivu va deveni un reper pentru istoria literaturii romane din ultimele doua decenii, cu un impact potential in spatiul concret al creatiei literare autohtone. Motivele mi se par clare. Best of – proza scurta a anilor 2000 e, mai intii, o antologie retrospectiva, care panorameaza aproape doua decenii de creatie literara si propune o selectie valorica din intreg peisajul prozei scurte romanesti (inclusiv genurile asa-numite populare), astfel ca superlativul titlului are acoperire si in realitate.

In al doilea rind, antologatorul atrage atentia asupra unui gen care in Romania e, pe ansamblu, inca subevaluat, in ciuda valorii sale literare intrinseci. Fara a fi un manifest literar in sine, Best of… include si o componenta polemica, evidentiind un paradox al receptarii generice: in ciuda succesului pe care l-au avut la noi numerosi autori de proza scurta (inclusiv in ultimele doua decenii), in ciuda existentei unor texte cu adevarat antologice, cunoscute, ecranizate, traduse si reeditate, genul in sine e privit in continuare ca o Cenusareasa a prozei.

Va fi fiind un complex al unei culturi care, percepindu-se drept minora, vrea sa se oglindeasca doar in creatii monumentale? Greu de spus. Oricum, antologia realizata de Marius Chivu ii dovedeste precaritatea si arata care sint atuurile unui asemenea volum. Desi diferita de placerea lecturii unui roman, delectarea pe care ti-o ofera Best of…, cu diversitatea de voci, teme si stiluri incluse in ea, e o experienta unica, ce tine de bucuria autentica a lecturii.

Antologia alcatuita de Marius Chivu mi se mai pare un demers laudabil si din alt punct de vedere. Da, atrage atentia asupra unui gen oarecum lasat deoparte, proza scurta, dar mie, personal, mi se pare mai important faptul ca aduce in prim-plan tineri autori autohtoni. Asa cum am spus si la lansarea de la Tirgul Gaudeamus, mi-as dori ca editurile si editorii din Romania sa investeasca mai mult in productia locala, sa creasca la sin tineri autori pe care sa-i incurajeze intr-un fel sau altul sa scrie. Se traduce foarte mult si se produce local foarte putin (imi cer scuze daca ma exprim industrial, dar nu cred totusi ca sint neadecvata). Exista vreo citiva autori tineri foarte buni, pe care-i astept cu entuziasm si interes inainte de fiecare nou titlu publicat, dar ma dezumflu de fiecare data cind ii citesc. Pentru ca sint talentati si „au fraza“, dar n-au rabdare sa-si construiasca atent cartile. Sint autori in volumele carora apreciez mai degraba ce-ar fi putut sa fie decit ce este, daca atit autorul, cit si editorul ar fi stiut cum se construieste o carte buna si cit de importanta este o relatie strinsa intre ei doi, adica in primul rind o comunicare sanatoasa si fructuoasa.

Mi-as dori ca aceasta antologie sa reaminteasca in primul rind faptul ca avem autori cu potential, iar ei sa fie incurajati sa scrie in continuare si sa-si cultive frumos talentul.

A existat un curent de gindire care nu vedea in proza scurta nimic altceva decit pregatirea pentru roman. Nuvela si povestirea erau, in logica aceasta, un simplu rodaj, un proces de ucenicire care nu merita o privire critica foarte atenta. Altfel spus, scriai proza scurta asa cum faceai miscari de incalzire pe marginea terenului, inainte sa inceapa meciul. Iar meciul era romanul. Prin diverse canale, ideea aceasta si-a facut loc in mintea tot mai multor cititori (nu uit ca, de exemplu, perioada nuvelistica a lui Slavici era, la un moment dat, predata in scoli doar ca avanpremiera a romanelor). Prin urmare, una dintre provocarile prozei scurte e sa-si afirme statutul de subgen independent, care nu anunta si nu prefateaza altceva. Acesta e pariul cititorului. Dar exista si un pariu al scriitorului, care se mobilizeaza altfel pentru un text de mica intindere prin comparatie cu un roman. E, daca vreti, diferenta dintre dribling si alergatul cu mingea la picior. Proza scurta presupune un tip de control si respiratie a frazei (mergind uneori pina la virtuozitate) la care te intorci destul de greu daca ai apucat sa te lansezi in roman.

Cit despre constatarea ca proza scurta nu prea e citita, s-ar putea sa avem aici un cerc vicios. Nu se citeste fiindca nu se publica si nu se publica fiindca nu se citeste. Iar cercul trebuie spart. La asta se adauga un obicei de achizitie si consum: multi cititori prefera povestile lungi, care sa-i tina atenti sute de pagini. Ei aleg sa se scufunde in oceanul romanului in loc sa navigheze pe riurile povestirii.