Nostalgii comuniste

Un recent sondaj de opinie ne întoarce, preţ de o tenebroasă clipă, în comunism. Potrivit unui număr semnificativ de români, vechea orânduire a avut o mulţime de părţi bune, iar Nicolae Ceauşescu a jucat un rol mai degrabă pozitiv în istoria României. Nu şi consoarta sa, Elena, alintată Adi.

Apare o întrebare tulburătoare. Dacă fanii fostului regim sunt atât de numeroşi, de ce comuniştii nu mai reprezintă o forţă politică? Altfel spus, de ce nu fiinţează pe scena politică naţională un autentic partid socialist şi de ce sindicatele muncitoreşti nu constituie cel mai temut adversar al guvernanţilor şi al patronilor? (Să mai repet că, în cazul PSD, doar retorica este de stânga, în timp ce comportamentul şi averile cadrelor de partid au trecut demult la dreapta?!)

Răspunsul e simplu, trist (pentru unii), dar plin de învăţăminte (pentru alţii). După revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, poporul unic muncitor s-a rupt în două. Pe de o parte, elita conducătoare comunistă (citeşte nomenclatura plus securitatea), având – după „victoria” revoluţiei! – acces neîngrădit la resurse (citeşte conturi), şi-a descoperit veleităţi capitaliste şi a păşit ferm pe drumul prosperităţii. De cealaltă parte, poporul revoluţionar se uita la televizor. Atunci, pentru a-şi asigura sprijinul (citeşte voturile) populaţiei, elita (citeşte acum FSN) a acceptat să ofere în direct, pe faţă, mici recompense (citeşte pomeni) românilor, pe care le-a recuperat însă înzecit, indirect şi pe la spate.

Într-o primă fază, strâns unit în jurul primului preşedinte şi bătându-i măr, pe stradă şi la urne, pe puţinii disidenţi anticomunişti, poporul a crezut că va fi bine. Dar nu a fost. Dezamăgit de realităţile capitaliste, poporul însuşi s-a împărţit în mai multe fragmente, fiecare dezvoltându-şi propria opinie politică, incompatibilă cu celelalte – dar doar până la următoarele alegeri. Aşa au apărut primii români veritabili de dreapta, dar stânga a rămas totuşi zdrobitor majoritară.

E straniu cum într-o ţară cu atâţia ”comunişti”, nu-l mai citeşte aproape nimeni pe Marx, nu a înfiinţat nimeni nici măcar un singur kibuţ, solidaritatea apare ca o himeră, puşcăriaşul Năstase suferă pe blog, iar munca patriotică (citeşte voluntariatul) este condamnată cu tărie de către majoritatea populaţiei. Experienţa arată că blocul cu cei mai mulţi şomeri deţine grădina din faţa imobilului cea mai mizerabilă. S-ar zice că, de vreme ce stai mai mult pe acasă, ai avea timp berechet să strângi gunoaiele prinse în boscheţi. Dar nu-i aşa. Cu atâţia patrioţi, România este, de departe, cea mai murdară ţară din Uniunea Europeană.

Una peste alta, deşi mulţi, ”comuniştii” de azi nu (mai) posedă capacitate organizatorică. Ei nu s-au transformat dintr-o categorie în sine într-o categorie pentru sine, (aşa cum spunea nu ştiu cine!) şi nici nu se vor mai metamorfoza în viitorul apropiat. Dominaţi de generaţiile vârstnice, „comuniştii” au de ce privi cu nostalgie în trecut. Se uită şi cu regrete în urmă? Au avut locuri de muncă şi locuinţe asigurate, salarii decente, başca bilete ieftine de tratament, dar au băgat România în faliment, în loc s-o ducă – aşa cum promiteau în documentele programatice – spre noi culmi de progres şi civilizaţie. Iar dacă responsabil pentru toate relele comunismului e doar împuşcatul Nicolae Ceauşescu, atunci unde e rolul pozitiv jucat în istorie de „Geniul Carpaţilor”? Că nu mai înţeleg nimic! A, da – am găsit! – academician-doctor-inginera Elena Ceauşescu a fost singura vinovată.