Oale şi ulcele, să ne distrăm cu ele

* Deja e 24 iunie, timpul trece, a mai rămas o săptămână din prima lună de vară, miroase a parfum de tei ud, zilele trecute au adus alte inundaţii, chiar în regiuni prin care, în alţi ani, la vremea asta, românii aflaţi în concediu se pârpeleau, uşor, la soare, pe şezlong, rogojină sau cearşaf. Puţini s-au avântat în staţiunile de pe litoral, aşadar mulţi au rămas pe la casele lor, pe motiv de meteo. Cei rămaşi în oraşe nu se plictisesc: în curând, se deschid târgurile, iar lumea va da din nou năvală să vadă oale şi ulcele, să cumpere ceşcuţe, farfurioare şi scrumiere etc. E ceva anual, ca anotimpurile şi inundaţiile – plus că, de obicei, în paralel se ţine şi târgul de grătare cu bere şi kurtos kalacs. Puţini ştiu însă că asemenea târguri se organizează şi prin alte părţi de ţară, în alte perioade. Practic, de cum dă soarele primăverii, oamenii ies să umble prin târg; chiar dacă n-au bani, se mulţumesc să caşte gura. Un târg de ceramică se desfăşoară chiar acum în Ciobeni; mai multe ne va spune primarul Olariu:

– Domnule primar, Ciobeni sugerează mai degrabă transhumanţa, ciobănitul: de ce aţi organizat târg de ceramică?

– Da, mai demult a fost sat de ciobani, aveţi dreptate, însă de când cu Olimpiada din 2012, de la Londra, s-a zis cu păstoritul pe-aici…

– Ce legătură au Jocurile Olimpice cu ciobănitul?

– N-au legătură, dar atunci au venit lupii şi au mâncat oile. Toţi erau în case, pe la televizor, la nataţie, să vadă femei în costume de baie, nimeni n-a ieşit. Iată de ce nu mai e ciobănit şi de ce am trecut pe olărit. Ciobeni vine şi de la cioburi!

– Ahaaa! Şi de aia aţi organizat târg de oale şi ulcele!

– Şi de aia şi de altele. Înainte de alegerile europarlamentare nimeni n-a mai dat mici, bere, salam, iar oamenii din sat au devenit neliniştiţi. Mocnea ceva în ei, am simţit eu când mi-au dat foc la şură. De-aia am vrut să aibă ocupaţie şi să îmbine utilul cu frumosul, că oalele şi ulcelele sunt mereu utile!

– Localnicii fac vase de ceramică sau doar cumpără?

– Cei cu bani, adică puţini, cumpără. Unii vând, dar cei mai mulţi cască gura.

– Cei care vând sunt meşteri olari pricepuţi, nu-i aşa?

– Nu-i aşa. Îşi vând vasele din casă, au şi ei nevoie de-un ban…

– Şi în ce mai mănâncă, după aia?

– Paharele şi cănile nu le vând! Oale, farfurii, cu astea nu prea mai au ce face, tot n-au ce pune în ele, iar până la alegerile de preşedinte mai e!

– Cei care le cumpără au ce pune în ele?

– Au. Le folosesc drept oale de noapte, pentru copii…

– Pe lângă talcioc ce mai conţine târgul dumneavoastră? Se vând oale şi ulcele?

– Se vând oale şi ulcele pline, cu vin, ţuică, ce mai e. Se vinde doar conţinutul lor, mai exact. E un târg de consum, deci se consumă.

– Am văzut un domn care vindea scrumiere din sticlă: el le-a făurit, se pricepe?

– Nu le-a făurit, ci le-a furat de la bufet, la asta se pricepe. E Anghel, fură şi halbe, şi păhărele, crede că nu-l vede nimeni. Le vinde, să-şi plătească datoriile la bufet. I le cumpără Ilie, patronul bufetului, care îl încarcă pe caiet cu contravaloarea lor.

– Care-i afacerea, la faza asta, cine iese în câştig?

– Ilie: Anghel, după ce le fură, le spală şi le lustruieşte, înainte să le ducă la târg!

– La o tarabă, un domn vindea nişte oase mari: o fi dezgropat fosile de dinozaur?

– Trebuie să fug! Ăla-i Manole, groparul satului! E clar că tot n-a înţeles expresia "a fi oale şi ulcele"! La revedere!