Părintele Cleopa, aşa cum l-am cunoscut (VI)

Sfânta Scriptură nu era la îndemâna oricui în anii în care, deşi ateismul nu mai era la fel de agresiv precum în „obsedantul deceniu”, totuşi învăţătura sa era considerată nefolositoare „omului nou”. Tirajele Bibliei erau confidenţiale, iar Cartea nu putea fi procurată de către mireni decât pe căi ocolite. Ediţiile neoprotestante din Occident reuşeau din când în când să intre în ţară, prin înşelarea vigilenţei „vameşilor” regimului. Nu ţinusem în mâini Biblia, până la vârsta studenţiei, întrucât bibliotecile o puseseră demult la index. Părintele Cleopa avea o ediţie mai veche, pe care nu îndrăzneam să i-o cer cu împrumut. Nu i-a fost greu să identifice această pagină lipsă din cunoştinţele mele. Nici nu m-a mustrat, ştiind el prea bine starea de lucruri din ţară. Dar atunci când a intrat în posesia câtorva exemplare ale Cărţii, n-a ezitat să-mi ofere una, îndemnându-mă să o citesc cu luare aminte. Ediţia tip livre de poche, tipărită în Occident, într-o locaţie neprecizată, m-a frapat prin dimensiunile ei neverosimile. Pur şi simplu nu-mi puteam imagina că textul din exemplarul monumental pe care-l vedeam în mâinile părintelui putea fi concentrat într-o cărţulie de buzunar. La început mi-am imaginat că e o ediţie selectivă, ceea ce era, desigur, un nonsens. Sub coperta de vinilin de culoare verde, textul era tipărit cu litere minuscule, pe o hârtie ultra fină. Intram în conţinutul Cărţii fără nici o pregătire teologică, fără comentarii ajutătoare, fără o prefaţă măcar. Nu existau pe vremea aceea nici dicţionare biblice prin părţile noastre. Mărturisesc că nu mi-a fost deloc uşor să intru în logica textului, să înţeleg sensul şi semnificaţia cuvintelor ce veneau dintr-un alt timp şi vorbeau despre întâmplări cu care nu eram familiarizat. După câteva încercări eşuate de a descifra Vechiul Testament, am preferat să încep cu lectura Evangheliilor, mult mai accesibile. A trebuit să aştept după 1989 o ediţie comentată, de natură să mă iniţieze cât de cât şi să-mi faciliteze lectura. Ulterior am aflat că pentru un dreptcredincios este recomandată doar diortosirea aprobată şi binecuvântată de Sfântul Sinod. De ce mi-a oferit atunci, părintele Cleopa, o ediţie neoprotestantă, despre care aveam să aflu că are unele pasaje traduse într-un mod convenabil, de Martin Luther, la începuturile Reformei? Nimeni nu l-ar putea bănui pe părintele Cleopa de gânduri neoprotestante ascunse. Pe vremea când nici măcar nu lecturasem Biblia, nu puteam să delimitez textul sinodal de o traducere mai liberală. Am reflectat la înţelesul acestei întâmplări, atunci când am început a mă lămuri, când teologia creştină a devenit accesibilă şi muritorilor de rând. Iar concluzia la care am ajuns este aceea că părintele a gândit pedagogic, deci prospectiv, decizând că în locul deşertului e preferabil să laşi să încolţească speranţa, amânând pentru mai târziu limpezirea. Q. E. D., în timp, sămânţa aruncată de părintele Cleopa a rodit nu doar în cazul meu, ci a multor altor creştini în căutarea înţelesului Cărţii. Povaţa lui era garanţia că nimeni dintre cei cărora le-a oferit Cartea, nu va porni pe căi lăturalnice. Am colecţionat în anii din urmă mai multe ediţii, inclusiv cea diortosită de Bartolomeu Anania. Lectura lor m-a ajutat să-mi lămuresc mai multe înţelesuri care-mi erau de nepătruns în anii studenţiei. Atunci când i-am arătat Biblia primită de la părintele Cleopa unui fost student, baptist, acesta a jubilat: dar aceasta este a noastră, şi tot noi am adus-o în România! Să fi fost părintele Cleopa, tocmai el, păzitorul rânduielilor bătrâne, adeptul ecumenismului? Nu deţin mărturii concludente în acest sens şi nu vreau să fac speculaţii pe această temă. Mai sigur mi se pare altceva, şi anume faptul că părintele avea o înţelegere adâncă a credinţei şi una generoasă în privinţa oamenilor. Pentru venerabilul păstor, îndrumarea semenilor pe căile întortocheate ale regăsirii identităţii creştine a fost opera vieţii lui. Cărţile le-a scris mai târziu, mai mult la îndemnul altora. Viaţa lui, înainte de toate, este o operă creştină, iar îndrumarea o lucrare duhovnicească.