Patru poveşti cutremurătoare despre nebunie şi schizofrenie

Fiecare zi a devenit o luptă cu propriul sine. Ce s-a ales de toate lucrurile pe care le plănuiau, toate visele, toate iluziile? Mai sunt realizabile, într-un viitor care pare atât de sumbru uneori ? Tot felul de întrebări, multe dintre ele fără răspuns, le vin în minte. A existat cândva o vreme în care nu-şi puneau sub semnul întrebării propria personalitate, în care cruda realitate nu îi lovise încă, iar un diagnostic complicat nu-i urmărea permanent. Sunt oameni, indiferent de afecţiunea de care suferă, iar acest statut i-a făcut pe unii să înţeleagă că trebuie să-şi continue drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa au şi făcut. Dar schizofrenia lasă urme greu de şters cu buretele, iar uneori lupta cu prejudecăţile societăţii este mai aprigă decât cea cu boala. Schizofrenia este o boală mintală care nu alege. Ea apare la copii, tineri, vârstnici, indiferent de clasa socială, etnie sau religie. E un diagnostic crunt, dar asta nu înseamnă că viaţa nu mai poate avea împliniri. Medicaţia adecvată şi responsabilitatea faţă de boală îi fac pe cei bolnavi de schizofrenie să poată duce o viaţă normală, chiar dacă este dominată de pastile sau injecţii.

La Mihaela a debutat la bacalaureat

Viaţa tuturor schizofrenilor pare controlată de boală. Speranţele şi visele se pierd, iar viitorul devine incert. Toate aceste stări vin imediat după ce se pune durerosul diagnostic. Schizofrenia nu se vindecă, sau cel puţin încă nu există în lume tratamente miraculoase care să-i facă pe cei bolnavi să fie perfect sănătoşi. Dar nici pentru virusul HIV/SIDA nu există vindecare, iar asta nu înseamnă că purtătorii au renunţat să mai trăiască. Recăpătarea controlului asupra vieţii este posibilă doar dacă bolnavul îşi înţelege boala, o acceptă, nu se împotriveşte şi o supraveghează permanent. Simptomele pot fi ţinute sub control doar cu medicamentele specifice, iar atunci viaţa poate fi una împlinită. Soluţia nu este să-i închidem pe bolnavi, să-i izolăm de lume, ci să-i facem atât pe ei, cât şi pe familiile lor, să înţeleagă boala. Să simţi un gust care de fapt nu există în realitate, să auzi sau să vezi lucruri inexistente nu sunt chestiuni despre care ne dorim să facă parte din existenţa noastră. Schizofrenia nu poate fi vindecată în totalitate, dar poate fi tratată şi ţinută sub control. Iar pentru ca acest lucru să fie posibil, apare importanţa tratamentului antipsihotic, combinat cu ale terapii nemedicamentoase. Astfel, un schizofren poate urma studii superioare, îşi poate întemeia o familie căreia să-i asigure traiul şi poate avea un serviciu stabil sau chiar o funcţie importantă. Bolnavii mintal trăiesc asemeni celor sănătoşi, pot face faţă greutăţilor şi pot avea responsabilităţi, atât timp cât iau tratamentul prescris.

„Ce şanse am să mă fac bine“ sau „Cum voi putea trăi ca până acum“ – sunt primele lucruri pe care şi le-a spus Mihaela, o ieşeancă în vârstă de 39 de ani, care de 20 de ani suferă de schizofrenie. Boala a doborât-o multă vreme, dar a înţeles în final că nu este o maladie contagioasă sau o afecţiune care o va ucide în cele din urmă. Totul a început pe când se pregătea de examenul de bacalaureat. Suprasolicitarea şi stresul au fost cele care au făcut-o să meargă la Spitalul de Psihiatrie „Socola“. S-a răzvrătit la început, s-a condamnat fără motiv, dar susţinerea medicilor şi a familiei a făcut-o să înţeleagă că nu are de ce să renunţe la bucuriile vieţi. Acum este asistentă medicală la o maternitate ieşeană, se simte bine şi spune că nu ar renunţa niciodată la tratament. „Nu am refuzat medicaţia, pentru că i-am înţeles importanţa. Nu m-am ferit de colegi, cei mai mulţi ştiu că sunt bolnavă, dar se comportă normal cu mine şi nu m-au exclus. M-am obişnuit la serviciu, nu am probleme de integrare. Nu am vrut să mă pensionez pe caz de boală pentru că munca mă ajută să am o comunicare permanentă, să nu mă gândesc mereu la probleme din viaţa mea“, afirmă femeia.

Simona: „Studiam coregrafia când s-a întâmplat“

Tot înaintea examenului de bacalaureat s-a îmbolnăvit şi Simona, o tânără de doar 26 de ani. A învăţat să lupte cu boala, dar s-a temut mereu şi încă se teme de prejudecăţile societăţii, motiv pentru care a ascuns afecţiunea de care suferă de cei din jur. „Eram la Bucureşti, la un liceu unde stuadiam coregrafia. Eram foarte stresată, părinţii mei sunt divorţaţi, mama se afla în Italia, şi am fost nevoită să mă descurc singură şi la şcoală, dar şi acasă. Mi-am dat seama că am o problemă pentru că eram tristă şi fericită în acelaşi timp“, spune ieşeanca. La început, la fel ca toţi bolnavii, nu a vrut să-şi recunoască simptomele, iar într-un final, după ce a ajuns la spital, a refuzat tratamentul. „Nu-mi conştientizam boala şi nu voiam să o accept. Cum să sufăr de schizofrenie? Nu ştiam exact ce înseamnă, dar, din ce auzisem, mă îngrozeam. Erau în mine sentimente de negare şi confuzie“, povesteşte tânăra. În cele din urmă, a acceptat medicaţia, şi spune că nu ar mai renunţa niciodată la injecţiile pe care le face acum de două ori pe lună, deoarece a văzut cum se comportă fără tratament. „Am o stare permanentă de anxietate, de frică, prin minte-mi trec numai gânduri rele, devin violentă, agresivă, atât fizic, cât şi verbal“, spune Simona. Recunoaşte că doar medicaţia luată la timp o ajută să se controleze şi să-şi facă ordine în gândire. Deşi şi-a acceptat boala, se teme că cei din jur nu vor face acelaşi lucru. De aceea nu a dezvăluit diagnosticul decât câtorva persoane. „Am dat bacalaureatul, am făcut Şcoala Postliceală, iar acum sunt studentă în Iaşi la balneo-kinetoterapie. Lucrez ca asistentă medicală la o clinică privată“, afirmă Simona. Nici colegilor de la Postliceal şi nici celor de la facultate nu le-a spus prin ce trece, deşi crede că mulţi bănuiesc că are o problemă. La serviciu, doar şefa şi asistenta-şefă ştiu că este bolnavă. La fel ca ea, mulţi schizofreni se tem că nu vor putea face faţă stigmatizării. Discriminarea este şi principala cauză a izolării, pentru că cei sănătoşi se bazează doar pe nişte mituri atunci când aud de schizofrenie. Periculoşi, imprevizibili, violenţi, sunt câteva dintre etichetele care li se pun bolnavilor. Acest stări pot apărea însă în cazul celor care nu iau tratament, nu în cazul celor ce au parte de o bună socializare şi se integrează în societate, în cazul cărora nu există motive de îngrijorare.

O glumă groaznică a declanşat boala la Elena

De discriminare se teme şi Elena. Tânăra are 29 de ani şi a fost diagnosticată cu tulburare psihotică acută în anul 2011. La ea, totul a plecat de la o glumă proastă. De fapt, a fost momentul declanşării, care probabil ar fi venit mai devreme sau mai târziu. „Lucram la un salon de masaj, şi au venit la mine doi bărbaţi, care mi-au spus că sunt căutată de organele legii pentru o crimă. Mi-au arătat nişte fotografii cu câteva fete decedate şi desfigurate, iar de atunci am început să mă tem chiar şi de umbra mea“, a povestit Elena. În timpul relatării nu şi-a putut stăpâni lacrimile, iar mâinile-i tremurau continuu. Avea o frică inexplicabilă, o frică de moarte, aşa cum ea însăşi a afirmat, crezând permanent în acea perioadă că este urmărită de Serviciul Român de Informaţii (SRI). „Eram atât de traumatizată, încât o vreme m-am înbrăcat în negru, în semn de doliu pentru fetele moarte din poze. Auzeam tot felul de sunete pe acoperişul casei, aveam vedenii, viaţa mea era îngrozitoare…“, spune tânăra. La sfatul părinţilor, a acceptat ajutor, iar acum boala este controlată. A terminat Facultatea de  Ştiinţe şi Ingineria Mediului la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi“ din Iaşi, lucrează ca dispecer la o pizzerie, iar anul acesta se va căsători. A reuşit să-şi găsească pe cineva care să-i fie alături. Totul, crede, doar datorită medicaţiei, care i-a dat putere şi a făcut-o să se controleze. Nimeni de la serviciu nu ştie însă că suferă de schizofrenie. A ţinut totul secret de teamă că va fi dată afară şi că va fi respinsă de ceilalţi. „La început nu voiam să iau tratamentul, chiar dacă făceam crize mereu. La scurt timp de la diagnostic, am citit mai apoi pe Internet totul despre boală, am fost sfătuită de părinţi şi de medici şi am acceptat medicaţia. Viitorul meu soţ mă susţine şi are grijă mereu să iau pastilele la timp“, afirmă Elena. Medicii psihiatri au precizat că, pe lângă tratament, suportul familial şi al celor din jur este esenţial în recuperare.

Alexandru este cadru universitar

Alexandru a simţit pe propria piele cât de important este să ai pe cineva alături, care să te înţeleagă. Este cadru universitar în Iaşi şi suferă de schizofrenie din anul 1999. Mediul strict de viaţă, căminul şi toate lucrurile specifice studenţilor l-au făcut să se îmbolnăvească, crede el, iar acum, la 37 de ani, are o familie care îl susţine. „Fără tratament mă simt foarte rău, de aceea sunt conştient de importanţa medicaţiei“, spune el.

În lipsa unui tratament luat cu responsabilitate, bolnavii de schizofrenie pot ajunge să fie violenţi şi chiar să atenteze la propria viaţă, dar şi la vieţile celor din jur. „Pacienţii trebuie să aibă conştiinţa bolii, doar atunci vor veni la tratament. Trebuie să o accepte, să ştie că, dacă este corect tratată, există şanse de recuperare şi de ameliorare“, a declarat dr. Elena Şerban, medic psihiatru în cadrul Centrului de Sănătate Mintală „Dr. Ghelerter“, aflat în subordinea Spitalului de Psihiatrie. Schizofrenii pot duce o viaţă normală, pot obţine performanţe, iar singurul lucru pe care trebuie să-l facă este să se accepte aşa cum sunt. De altfel, chiar şi medicii admit că schizofrenia este o boală a celor cu inteligenţa peste medie. În judeţul Iaşi sunt aproximativ 1.500 de persoane care suferă de schizofrenie. Nu există o monitorizare atentă a bolnavilor din partea instituţiilor statului, iar cel mai important rol îl au familiile, care trebuie să-i susţină şi să-i îndemne să respecte tratamentul. Într-o astfel de societate însă, în care nu există programe pentru schizofrenii adulţi, în care nu sunt suficienţi medici psihiatri şi nici asistenţi sociali, închiderea bolnavilor care nu sunt supravegheaţi şi nu-şi conştientizează boala apare ca singura soluţie. Asta pare să şi ceară opinia publică după atentatul de la Universitate, când un bolnav de schizofrenie era să provoace o tragedie naţională.

Criminalii periculoşi închişi la Socola, secţia Pădureni, sunt, în cea mai mare parte, schiozofreni care nu îşi mai luau tratamentul

La Spitalul de Psihiatrie şi Maximă Siguranţă Pădureni-Grajduri, judeţul Iaşi,  se află în jur de 300 de persoane, aproximativ jumătate dintre acestea suferind de schizofrenie. Au ajuns aici după ce au săvârşit diverse fapte penale, cea mai des întâlnită fiind crima. Pacienţii de aici au ucis după ce au renunţat la tratament, iar nimeni nu le-a purtat de grijă. Alte zeci de persoane erau pe punctul de a-şi pierde viaţa, după ce un bolnav de schizofrenie paranoidă a încercat să arunce în aer cu o bombă artizanală un afiteatru de la universitate. „Ei nu trebuie culpabilizaţi. Trebuie să-i facem să înţeleagă, şi pe ei, dar şi pe cei din familie, că este nevoie de medicaţie. Numărul celor care săvârşesc fapte penale este mic în comparaţie cu numărul tuturor pacienţilor cu schizofrenie, de aceea punerea sub pază nu reprezintă o soluţie. E nevoie de sensibilizare, de întruniri menite să-i ajute pe pacienţi şi aparţinători“, a declarat prof.dr. Rodica Chiriţă, medic psihiatru în cadrul Spitalului „Socola“. De la începutul anului 2013, 1.147 de pacienţi cu schizofrenie au trecut pragul Spitalului de Psihiatrie, dintre care 311 au fost aduşi cu ambulanţa sau cu Poliţia.