Podul de Flori

Şi… „rămânem prieteni”, „dă-mi adresa că-ţi scriu eu odată şi odată”, „lăsăm pe altădată, că n-au intrat zilele în sac.” Cam acestea au fost rezultatele: o ni’că şi c-o nimică, cum se zice pe cele două maluri ale Prutului.

Dar în sufletul meu momentul istoric a rămas de neşters. N-am fost la mineriade, nici la golaniadă, ba n-am prins nici venirea istorică la Iaşi a lui Ion Iliescu, când hoţii au putut fura în linişte, căci toate blocurile din Iaşi au rămas pustii, ca după bomba cu neutroni, fără picior de babă pe jumătate în groapă. Toată lumea a alergat să privească orbită Soarele. Vă amintiţi? Când Iliescu apare/ soarele răsare, căci, într-adevăr, soarele răsare îndeobşte de la răsărit.

Dar am prins Podul de Flori – tot de la răsărit. Aşadar, pot spune cu mândrie precum vajnicii bărbaţi din vechime: Et in Arcadia ego! Şi eu m-am îmbrâncit la Prutul despărţitor. Fără paşaport, fără permisie! Şi eu m-am călcat în picioare laolaltă cu tot poporul pe podul acela meschin de îngust, uitându-mă cu atenţie ca nu cumva să mă împiedic, fiindcă astfel ar fi trecut toată naţia peste mine. Aşa că ne împingeam şi ne dădeam coate ca la derbiurile Steaua-Dinamo de altădată. Iar o „învăţătoare de limba română”, care stătea la capra podului cu nu ştiu ce hârtii în mână, ne ruga aproape cu lacrimi în ochi: „Măi, oameni buni, nu vă mai împingeţi aşa, că râd ruşii de noi. Să le arătăm că nu suntem ia acolo o stână de oi fără stăpâni. Râd rusnacii de noi!” ne implora draga de Olia (că am vorbit cu ea; era genul acela de fată entuziastă, inocentă şi cu capul plin de versuri de Vieru, Puşkin şi alţi bărzăuni). Dar elanurile naţionale ale celor din urmă presau elanurile naţionale ale celor din faţă, care se împiedicau şi cădeau în nas – cei din faţă, nu elanurile. Aşa că ieşea o bulibăşeală de ar fi râs şi curcile, nu numai rusnacii.

Dar ce ne păsa!? Ne umflam piepturile cu entuziasm: Noi suntem români! Priveam cu ciudă civică tulburele râu Prut cu cotiturile lui viclene, care separa cele două ţinuturi româneşti! Şi am aplaudat din toată inima, cot la cot cu toată lumea (sau, mă rog, palmă la palmă) pe tânărul care s-a aruncat în apa despărţitoare şi a trecut Rubiconul naţional înot. Mai puţin băteau din palme pescarii amatori, profitorii de ocaziune, ce dădeau la peşte sub ochii grănicerilor indulgenţi (indulgenţi cu ordin de la şefi, dar şi puţin timoraţi) – înotătorul cu dragoste de ţară le alunga peştii.

Şi cu câtă ură ne binoclam la grănicerii ruşi în uniforme verzulii-căcănii, care rânjeau zicând: „Rumînî zagnali”, adică „românii au luat-o la fugă”. Ah, cu ce mândrie patriotică uram centurile lor peste burţi şi caschetele alea căscate hidos, date peste ceafă! Iar un frate basarabean, care păştea vaca pe lângă calea ferată, îşi mijea ochii pe sub şapca leninistă înspre grănicerii grăsulii: „Ai, ai, ai! Să am un pulemiot acuma, strecurători v-aş face!” Apoi, trăgând vaca de funie: „Nie, boală! Şi tu vrei nezavisimosti?” Vasăzică, ca să spun cu o vorbă des folosită pe ambele maluri ale tenebrosului Prut, „pulemeot” înseamnă pe limba lui Stalin „mitralieră”, iar „nezavisimosti” pe limba lui Soljeniţîn – „neatârnare, independenţă”.

Aşadar, după marea îmbrânceală am depăşit strunga podului. Arătam cum a spus Olia: ca nişte miei părăsiţi, zbierând jalnic. Sau mai bine ca nişte cotarle rahitice trecute printr-o etuvă: roşii la faţă, răsuflând cu limba scoasă mai să ne dăm duhul, cu hainele ca după o noapte în care am jucat numai sârbe, pipăindu-ne să vedem dacă suntem teferi şi cu banii la locul lor, dar bucuroşi totuşi că am scăpat cu zile să o vedem şi pe asta: Marea Adunare a românilor.

Mă rog, n-a fost propriu-zis o adunare, mai mult o adunătură. Dar ce momente de viaţă! Câtă bucurie intensă! Ş-apoi să te ţii petrecere românească în lunca Prutului! Cum spune badea Gheorghe Coşbuc: „Ce mai chiu şi chef prin ramuri/ Se-ncinsese-atunci!/ Numai fraţi, şi veri, şi neamuri/ De-ar fi fost umpleau o ţară!/ Dar aşa, că s-adunară/ Şi străini din lunci!” Se întâlneau neamurile între ele, care nu se mai văzuseră de ani şi ani, sau pur şi simplu necunoscuţi, se aşezau pe câte-o buleandră, pe câte-un ziar (toate cele cincizeci de reviste Timpul, care omagia momentul, şi-au găsit această întrebuinţare cvasipatriotică) sau direct pe iarbă şi se porneau pe chefuit. Pfii! Câte canistre şi gagistre, bidoane şi blidoane, sticle, sticloanţe şi alte şâpuri! Şi ce rîuri de busuioacă şi de căpşunică, câtă ţuiculiţă! „Ia, frate, că-i de perje”, mă îndemna un frate clătinându-se, dar nu în iubirea de patrie. Apoi mări de compoturi, mlaştini roşii de zacuşti, şiruri kilometrice de cârnaţi, că am fi putut face şi un Pod de Cârnaţi sau de Sosischi, că aşa ziceau românaşii de acolo, aşa scria pe etichetă la magazinul rusesc – sosischi. Ş-apoi ţine-te pupături şi ţocăituri din tot sufletul, din toată povara bunătăţii noastre. Şi vorbe, şi istorisiri! Că oamenii de pe malul celălalt al Prutului vorbeau tot româna. Nu turca, nu gaboneza, dacă o fi existând aşa limbă, ci româna. Şi cântecele noastre erau cam aceleaşi şi tot în română. Iar băieţelul de patru ani al unui doctor din Chişinău, căruia taică-său îi spusese că merg să vadă români, întreba acum: ,,Tată, mi-ai zis că-mi arăţi români. Care-s ei?”

Asta a fost Podul de Flori de la 6 mai 1990. Am trecut frontiera înapoi şi gata. Graniţa s-a închis. Mai mult sau mai puţin, e închisă şi astăzi. Pentru oameni. Pentru alte vieţuitoare nu este închisă. Nimeni nu controlează de paşaport bondarii, de pildă. Păsările nu intră sub jurisdicţia din cele două ţări româneşti. Cărăbuşii români din stânga Prutului se întâlnesc liber cu cărăbuşii români din dreapta Prutului şi fac amor în draci. Iar în urma acestor bâzâieli de amor, cum bâzâiam şi ne ţocăiam noi în mai 1990, iau naştere o mulţime de bondărei cu naţionalitate incertă, aşa că repatrierea este practic imposibilă. Unde dracului să te repatriezi? În propria ta ţară?

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist