Poeme ca jurnal şi dosar

Vorbesc, joia trecută, la lansarea unei cărţi. Vorbesc prost, cu bâlbe, cu idei constipate şi defuncte, fără a spune, de fapt, mai nimic din ceea ce mi se revelase la lectură. Nu-mi explic prea bine ciudăţenia asta. Ideile apar într-o primă versiune limpezi, elegante. E chiar versiunea care poate fi transcrisă, versiune aşa-zicând definitivă. Dacă nu ai o tastatură la îndemână, expresiile la reluare nu mai sunt aceleaşi, vin cu o patină antipatică de, cum să zic?, travaliu, de sforţare, îşi pierd adică farmecul spontaneităţii. Şi aproape că nu mai aderă la text: îi survolează într-un propriu eşafodaj aparenţele, cel mai adesea într-un paralelism penibil. Chestiune de experienţă, mă rog, dar şi ţinând (vai!, ce convins sunt de asta) de natura mai profundă a dicţiunii: relaţia dintre intenţie şi formula finală nu e niciodată idilică, „cuvântul ce exprimă adevărul” fiind mai mereu o mică-mare utopie.

Că veni vorba: e şi una dintre constantele volumului care m-a făcut să trag atunci cu obrazul, Iubirea altfel, de Margareta Curtescu, apărut recent (sunt câteva zile, literalmente, la mijloc) la Editura Cartier din Chişinău. Cu diferenţa, totuşi, că problema autoarei (pre numele său laic Maria Abramciuc, doctor conferenţiar, şefa Catedrei de literatura română şi universală la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi) nu e adecvarea (decât tangenţial, între altele), ci prefacerea, ca să uzez de un cuvânt uşor liturgic, numai bun în cazul de faţă, fiindcă sugerează accepţia înaltă, gravă, biblică şi în sensul unui anume supliciu pe care îl comportă, asupra scrisului ca act. O idee pe care o deduc: nu experienţa (trăirea, cu termenul lui Eugen Simion) ne marchează, ci abia asumarea ei, alias mărturisirea. Aventura identităţii de aici începe. Cu ce preţ însă, e cazul să întrebăm. Cu unul capital, află-se, a scrie însemnând, structural, o serie de paşi – fără de întoarcere! – către alteritate: „între lucruri şi scrierea lor există un drum învăluit de o ceaţă lăptoasă din care ies mereu alta”. Astfel încât acest „je suis mois e tot ce pot scrie acum”, întrucâtva dezabuzat, trebuie citit în cheia unei anume drame identitare. Scrisul îşi primejduieşte sursa, s-ar zice, pe urmele unui concept de Gheorghe Crăciun, evident (Trupul ştie mai mult…), foarte bine mulat, de altfel, pe sensibilitatea autoarei.

O problemă aici de coabitare şi de regim totodată. Tonul cărţii e uimitor de temperat, nu înregistrează în niciun caz denivelări, stridenţe, se aplică în mod egal descrierilor şi reflexiei. „merg printre ochiuri de noroi şi lestezi de gheaţă pe lângă/ victoriabank şi scuarul cu bustul lui taras grigorievici şev- / cenko printre târgoveţii care-şi desfac marfa direct pe tro- / tuar pe lângă afişe cu pavel stratan”, într-un loc, şi „dimineaţa străpunge blocuri gri trezind locatariii care du / busna afară scuarul se umple de istorii istorii dar unchiul / freud moţăie pe o bancă”, în altul. Asta induce cumva bănuiala unei anume cenzuri, hai să spun exegetice, care se exercită în fundal. Spontaneitatea Margaretei Curtescu e veritabilă (ştim că şi asta se poate truca), dar incompletă: o seamă de puseuri nu trec prin ecluzele anumitor exigenţe, morale sau strict teoretice, nu mai importă. Iubirea altfel nu e numai jurnalul de bord al aventurii dinspre timpul trăirii către momentul scrisului perceput ca metamorfoză (şi deci alienare): poate funcţiona şi ca un dosar al gâlcevei spiritului cu umorile, al omului de lume cu avatarurile sale instinctuale. E semnată Curtescu, bineînţeles, dar e scrisă, ştim bine, de mâna dedată cu interpretarea literaturii a Mariei Abramciuc.