Politică şi ideologie

Pentru destul de mulţi oameni, ideologia înseamnă un set de principii de guvernare – şi dacă doar asta ar fi, lucrurile ar fi destul de ok. Din păcate însă, ideologia este şi un sistem de identificare a Adevăratelor Probleme cu care se confruntă societatea şi pe care, în calitate de politician-ideolog, eşti ţinut să le rezolvi dacă accezi la putere.

Pentru marxişti, adevărata problemă e lupta de clasă. Pentru anarho-capitalişti şi minarhişti, e prezenţa statului în economie. Pentru naţionalişti, e etnia. Pentru conservatorii religioşi, e influenţa religiei lor asupra societăţii. Pentru feminişti, e patriarhatul. Şi aşa mai departe.

Din punctul ăsta de vedere, orice ideologie – orice ideologie – e intrinsec nedemocratică şi anti-politică. Este nedemocratică pentru că ea predefineşte problema de rezolvat şi subordonează guvernarea rezolvării respectivei probleme. Şi este anti-politică pentru că se concentrează exclusiv pe probleme ideologice, adică pretinde ca politica să fie instrumentul de rezolvare a problemelor ideologice (Adevăratele Probleme) în detrimentul celor propriu-zis politice (a acelor probleme identificate de popor, pe care politicienii doar îl reprezintă).

În consecinţă, orice guvernare ideologică (în sensul strict al termenului, cu care operez aici) poate fi oricum de la moderat-autoritară la totalitară, dar nu va fi niciodată propriu-zis democratică.

Într-un regim democratic şi propriu-zis politic, problemele de rezolvat sunt stabilite de popor, nu de ideologi, de experţi sau de politicieni. Poporul e cel care îţi spune ce anume îl supără, ce anume vrea să fie schimbat sau îmbunătăţit.

În consecinţă, problemele propriu-zis politice nu au culoare ideologică; politicianul ia pur şi simplu act de ele citind agenda publicului, după care încearcă să găsească soluţii la ele.

Dacă problemele de rezolvat nu au culoare ideologică, soluţiile la probleme sunt intens ideologizate.

Bunăoară, principala problemă pe agenda publicului din România e, de ani buni, sărăcia. Politicienii pot decide să recunoască problema asta, aşa cum le-o transmite poporul, sau să o ignore – pe riscul lor. Dacă decid să o recunoască, şi astfel să-şi exercite cu adevărat funcţia de reprezentare, ei trebuie să vină cu o soluţie la problemă.

Iar soluţiile la problema sărăciei pot fi de zece mii de feluri, însă fiecare din soluţiile astea e cumva colorată ideologic.

Pe scurt, eu susţin că ideologia este necesară doar la nivelul identificării de soluţii, aşa încât regimurile propriu-zis politice şi democratice sunt şi trebuie să fie doar semi-ideologice, nu integral ideologice.

Mai mult, eu cred că la nivelul ăsta ideologia nu trebuie înţeleasă ca un set de principii (adică de reguli), ci mai degrabă ca un set de valori. Setul de valori pe care şi-l asumă un partid îl individualizează faţă de alte partide, inclusiv în privinţa soluţiilor pe care le poate dezvolta.

Pe de altă parte însă, felul în care aplici şi respecţi valorile pe care ţi le asumi (şi care pentru tine sunt non-negociabile) depinde întotdeauna de context – de contextul în care vrei să aplici valorile respective. Prin urmare, un set predeterminat de valori nu presupune existenţa unui set predeterminat de reguli.

Politica practică este în primul rând şi mai presus de orice o artă. Nu o ştiinţă, cum vor tehnocraţii, nici o listă de reguli fixe, cum vor ideologii (în sensul ideologiei ca set de principii).

Politicianul este un artist al contextului. Pentru a se putea orienta într-un mediu prin excelenţă fluid, cum e cel contextual, el are nevoie de nişte repere fixe. Reperele astea nu pot fi nişte reguli (pentru că politica s-ar reduce atunci la aplicarea în gol a unor reguli predeterminate), ci nişte valori pe care le consideri demne de a fi apărate şi promovate (la limită, cu preţul vieţii).

Ca să rezum: într-o democraţie, partidele au nevoie de ideologie pentru a căpăta consistenţă şi identitate. Dar ideologia înseamnă aici un set de valori (nu unul de reguli) care se aplică contextual la crearea de soluţii (tot contextuale) pentru problemele identificate de popor (în sensul de totalitate a cetăţenilor cu drept de vot), nu la predefinirea Adevăratelor Probleme.

Tocmai asta e diferenţa fundamentală dintre un politician (care militează pentru nişte valori) şi un activist (care militează pentru soluţionarea unei Adevărate Probleme).

Partidele care refuză să-şi asume o ideologie în sensul precizat mai sus nu sunt partide politice. Sunt cel mult asociaţii de activişti care se pronunţă ad hoc pe probleme punctuale, dar care, refuzând să îşi asume explicit anumite valori (bunăoară libertatea individuală, sau laicitatea, sau respectul faţă de drepturile omului – sau oricare altă valoare politică), nu îşi îndeplinesc autentic funcţia de reprezentare specifică politicianului.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist