Ponta e cam prost

Actualul premier, deşi relativ tânăr, are o biografie bogată şi zbuciumată.

La început, când abia-i mijeau mustăţile, prin anii ’90, a vrut să fie ziarist la Academia Caţavencu. Ştiţi voi, revista aia de satiră care dădea pe-atunci în cripto-comuniştii lui Iliescu ca-n hoţii de cai. Ce-l împingea pe imberbul Victoraş către o asemenea instituţie de presă e greu de ghicit dar printre motive trebuie să se afle şi o puternică dorinţă de afirmare. Academia Caţavencu era în acele vremuri mai mult decât o revistă. Să joci în liga lor, şi încă de la o vârsta precum cea a lui Ponta, era o dovadă că ai în tine sânge de campion.

Nu i-a mers, nu ştiu din ce motiv, şi-atunci s-a orientat uşor-uşor spre politică. Şi a intrat în siajul şi, mai apoi graţiile lui Adrian Năstase. Nu conta că fostul premier era atunci opusul tuturor valorilor pentru care militau băieţii de la Caţavencu. Important era că Victoraş al nostru îşi găsise în sfârşit un patron puternic şi pe val.

Bun, acuma dacă am presupune că Ponta avea pe lângă o ambiţie nemăsurată de mărire şi la fel de multă minte, am spune aşa. Dacă tot stai ani de zile pe lângă Nastase, ba chiar ajungi şi şeful corpului de control al guvernului său, înveţi cel puţin două lucruri: unul, cum funcţionează corupţia la toate nivele şi, implicit, cum te poţi strecura printre legi şi conjuncturi pentru a rămâne un "hoţ cinstit" şi doi, cum evoluează ţara asta încet-încet de la o cleptocraţie balcanică către o democraţie cât de cât funcţională.

Omul a fost în interiorul sistemului şi de la un moment dat chiar în inima lui, timp de aproape 15 ani. A avut timp berechet să înţeleagă, mai ales că avea deja studii de drept, fusese între timp şi procuror şi avocat, că mai devreme sau mai târziu justiţia îi cam ajunge din urmă pe toţi. Faptul că unii scapă nu e decât o chestiune de noroc sau de context. Dar dacă eşti băiat cu adevărat deştept nu te bazezi niciodată pe cele două.

Ponta, cu neostoita sa sete de putere, s-a aruncat în schimb în plasa tuturor conjuncturilor care păreau să-i surâdă. Şmecher, dar nu şi extrem de inteligent, a ştiut să le exploateze bine pe toate. Dar inteligenţa i-ar fi spus că dincolo de orice succes de moment, te aşteaptă undeva şi un decont, că, vorba englezului, "nu există prânz gratis", şi că pe orice drum care pare să ducă doar în sus există şi un contrasens.

Din toată perioada cât a funcţionat în trena lui Năstase şi mai apoi în chiar vârful piramidei de partid, când a venit vorba de justiţie, Victor Ponta a reţinut, orbit de ambiţie, doar ceea ce-şi spuneau toţi când procurorii le-ajungeau pe la uşi: înscenare politică! Un wishfull thinking, o auto-păcăleală imensă. Ponta n-a înţeles că abia aici era vorba de o conjunctură şi nu de o tendinţă implacabilă. Că "înscenarea politică" e o doar o excepţie şi nu o regulă şi că acest strigăt de luptă nu ţine loc nici de probe, nici de avocat. Că era doar un truc ieftin, de aiurit pe termen scurt firile slabe, dar devenit între timp o mantră înşelătoare.

Pe scurt. Când s-a dedat împreună cu Şova la porcăriile cu complexul Turceni-Rovinari, Ponta era deja trecut prin toate. N-are nicio scuză în faţa sfântului IQ că n-a ştiut, n-a înţeles, că l-ar fi păcălit cineva. A făcut-o perfect conştient de riscurile legale dar la fel de perfect inconştient de cursul implacabil al istoriei recente. Atâta ştia: vreau să fiu mare, cel mai mare dintre cei mari! Dar undeva, în umbra acestei statui în construcţie, pândea, cu un surâs rece pe buze, o mogâldeaţă cinică şi nemiloasă. Unii-i spun destin, eu îi spun răzbunarea decenţei.