Ponta, Occidentul şi Investiţiile

La un an şi jumătate de la asaltul împotriva statului de drept, din vara anului 2012, USL a iniţiat cu o săptămână în urmă o recidivă "soft". Unii jurnalişti au denumit-o "marţea neagră" a democraţiei româneşti. Ca şi atunci, scopul principal a fost anihilarea ameninţărilor din justiţie care planează asupra unor actori cheie din arealul puterii, de la Liviu Dragnea şi Dan Voiculescu la baronii din teritoriu. Cu toate că în această perioadă USL a reuşit să-l scoată din sistem pe Daniel Morar şi să-l plaseze pe unul dintre apropiaţii premierului în funcţia de procuror general şi DNA şi ANI au continuat să dea destulă bătaie de cap guvernanţilor. Formula aleasă de această dată a fost diferită: cum un atac frontal la cele două instituţii era prea costisitor pe plan extern s-a mers pe ideea de a limita drastic cadrul legal în care acestea operează.

Dincolo de asta însă, linia de acţiune a fost în mare parte similară cu ceea ce am văzut anul trecut. S-a inventat "Comisia Călăraşi" pentru a parazita agenda media şi a ţine preşedintele sub presiune. S-a ales un moment aparent prielnic: sfârşitul sesiunii parlamentare şi apropierea sărbătorilor de iarnă plus suprapunerea peste evenimentele tensionate de la Kiev. Viteza cu care s-a acţionat şi diversiunea la care s-a recurs pentru a bloca scurgerile de informaţii către presă (lunea trecută, seara târziu, s-a desfăşurat o întrunire informală discretă a comisiei juridice în paralel cu cea oficială care aborda o agendă cu totul diferită) reamintesc de asemenea de şirul de evenimente din vara anului 2012. Puterea se mai baza şi pe un alt element: e evident mai complicat să explici public maniera în care este afectată lupta anti-corupţie de o serie de schimbări în încadrarea juridică (chiar dacă însăşi ideea de a modifica un cod penal care încă nici nu a intrat în vigoare generează din start destule suspiciuni) decât de a critica desfiinţarea unor instituţii sau schimbarea conducerii acestora.

Din acest ultim punct de vedere, diversionişti abili, precum Eugen Nicolicea (al cărui premiu pentru asta dar şi pentru ceea ce va face în fruntea Comisiei Călăraşi pare să fie un loc eligibil pe listele de la europarlamentarele de anul viitor !), au avut un oarecare teren de manevră în demersul de a încerca să creeze impresia că în fapt nu s-a întâmplat nimic deosebit. Sigur poţi să te întrebi imediat, dacă aşa stau lucrurile, de ce a fost nevoie să îngrămădeşti spre aprobare în Parlament înainte de sărbători, pe furiş, un pachet de legi importante dar astfel de nedumeriri se pierd adesea pe drum. Oricum, dezbaterea publică pe aceste teme risca să fie iniţial deturnată exclusiv către legea amnistiei. E drept, ulterior accentul s-a deplasat către chestiunile principial mult mai importante legate de codul penal. A fost totuşi ignorată cu desăvârşire legea lobby-ului care nu degeaba a fost şi ea introdusă în ecuaţie. Un concept relativ vag precum lobby-ul poate oferi o excelentă acoperire pentru traficul de influenţă într-o ţară ca România unde idei perfect valide prin alte părţi sunt masiv distorsionate.

Când se întâmplă astfel de lucruri, după o tradiţie bine consolidată încă din perioada comunistă, românii aşteaptă de regulă pe cineva din afară să salveze situaţia. I-am aşteptat pe americani, apoi pe Gorbaciov, apoi din nou pe americani şi pe vest-europeni. Într-adevăr, şi de această dată reacţia promptă şi tranşantă a Washington-ului, Bruxelles-ului şi a principalelor cancelarii occidentale pare să fi blocat pe moment demersul USL, mai ales că între timp au apărut linii de ruptură importante în alianţă între PSD şi PNL. Dar e neclar câtă vreme această formulă va mai funcţiona. Până la urmă soarta lui Victor Ponta, ca preşedinte de partid şi prim ministru, depinde esenţial de sprijinul baronilor din teritoriu al cărui principal exponent la nivel central este Liviu Dragnea. De altfel în ultimele zile premierul şi-a exprimat public iritarea faţă de criticile occidentale. În plus, dincolo de cuvinte, a trecut şi la fapte. Ar fi naiv să ne imaginăm că Avocatul Poporului, o simplă anexă PSD care se remarcase printr-un şomaj instituţional de facto în ultimele 18 luni, s-a trezit brusc la viaţă şi a început să facă investigaţii la Pungeşti. E evident că primul ministru s-a gândit să le transmită americanilor de la Chevron că criticile ambasadei SUA costă. E tipul de represalii economice la care recurge curent China ca răspuns la declaraţii politice occidentale pe care le consideră ostile sau în urma oricăror întâlniri formale cu Dalai Lama, de pildă. Numai că România nu e China. Aici miza economică e până la urmă minoră iar un astfel de comportament riscă să aducă în final mai multe ponoase decât foloase nu doar actualei puteri ci României în ansamblu.

Atingem însă în acest punct una dintre problemele majore cu care se confruntă criticii interni, în special cei din spaţiul media şi din societatea civilă, atunci când atacă public demersuri precum cel de săptămâna trecută îndreptate explicit împotriva statului de drept. Cum românii par în marea lor majoritate destul de puţin preocupaţi de încălcări ale principiilor din această sferă şi oricum puţin dispuşi să lupte pentru ele discursul critic la adresa puterii merge preponderent pe ideea aparent mai atrăgătoare că în felul acesta sunt descurajate investiţiile străine şi deci este afectat nivelul de trai al populaţiei. De altfel s-a văzut foarte clar că indignarea oamenilor faţă de decizia de a creşte semnificativ acciza la produse petroliere a fost mult mai mare decât îngrijorarea că prin acte legislative de tipul celor care până la urmă au fost votate în Parlament se va da o lovitură majoră luptei împotriva corupţiei (de care, în principiu, toată lumea se arată îngrijorată în cursul sondajelor de opinie!?).

Aceasta este linia de discurs pe care Victor Ponta şi ceilaţi lideri USL vor să o contracareze spunând că la urma urmei ne putem lipsi de investiţiile occidentale. Avem si alte surse. China spre exemplu, care, după cum enunţa sentenţios Valeriu Zgonea (unul dintre generalii care au coordonat ultimele asalturi împotriva justiţiei), ne tratează cu respect, de la egal la egal. Este de altfel o linie de acţiune promovată şi sprijinită în culise de oameni cheie din fostul regim comunist precum Iulian Vlad, fosul şef al securităţii pe vremea lui Ceauşescu, în relaţia cu Beijingul. Devine şi mai clar acum de ce s-a făcut o astfel de primire triumfală premierului chinez venit la Bucureşti pentru întâlnirea cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Tot în acest context trebuie privită şi iniţiativa lui Marian Vanghele care a anunţat că împreună cu un investitor chinez lansează un proiect mamut pentru construcţia a 25 de mii de apartamente în capitală. Iar pentru a întregi tabloul, o altă declaraţie recentă a lui Victor Ponta, care a trecut destul de neobservată, vorbea despre o relansare a relaţiilor cu Rusia în anul 2014. Asta într-o perioadă în care Uniunea Europeană şi Moscova sunt în conflict deschis în Ucraina.

Problema nu este demersul în sine de extindere a relaţiilor comerciale cu China sau cu Rusia, o iniţiativă de salutat, ci unghiul sub care liderii puterii văd lucrurile. Pentru ei miza e de cu totul altă natură: aceea de a arăta atât occidentalilor cât şi criticilor din interior că marota că nu mai vin investiţiile dacă este agresat statul de drept e falsă. Iată sunt alţii care nu ne pun nici un fel de întrebări pe această temă ! Numai că un joc de acest gen nu e doar meschin ci şi extrem de riscant. Ne erodează masiv poziţia în interiorul UE şi în general în spaţiul occidental, unde încrederea între aliaţi e un element esenţial. Ceea ce introduce un cost major pentru România în ansamblu, şi încă pe termen lung, capacitatea Bucureştiului de a influenţa efectiv decizii ale UE care ne afectează direct fiind serios amputată. De partea cealaltă beneficiile economice sunt departe de a fi foarte clare. Nu de aşteptat ca Beijingul, deşi e interesat de România şi alte state din regiune ca vectori de influenţă la Bruxelles, să ne inunde cu cadouri generoase doar pentru a-i face pe plac guvernului USL.