Caută 
4 MIN
\N
Stăpânirea numai aproximativă a formei şi, uneori, a sensului neologismului reprezintă frecvent adevărate capcane pentru practicanţi ai discursului public şi, de aici, pentru limbajul publicistic; mai mult, acest prodigios mijloc de difuzare a distorsiunilor (produse uneori pe cont propriu) devine răspunzător de înfăţişarea şi nivelul comunicării contemporane şi de viitor.
► Tanda sau Manda. Pentru situaţii din cele la care ne referim în continuare, ar putea servi ca reper al diagnosticului lingvistic o… potriveală din discursul unui parlamentar, tensionat de grelele răspunderi care-i incumbă: „Ne confundăm… [korectat] confruntăm cu o problemă politică de cea mai mare importanţă…” (tvr 1, 21.03). S-ar putea ca folosirea primului termen, antrenat în rostire după o asociere fonetică cu începutul, parţial asemănător, al altui cuvânt din rezervorul lexical de care dispune ipochimenul respectiv, să reflecte însuşi aleatoriul preocupării d-sale pentru problema în discuţie. Poate că o atare intervenţie să fie doar o chestiune din agendă, care trebuie bifată, fără puseuri intelectuale suplimentare. şi, fiindcă am folosit termenul agendă, să vedem asocierea spontană în care poate ţâşni acesta, tot în focul peroraţiei: „Persoana care a avut în agendă [k] în arendă pământul…” (tvr2, 6.02).
► Antecedente. Unele dintre bâlbele de acest tip ce au atras atenţia şi au devenit obiectul distracţiei publicului (dovadă: internetul) îi aparţin unui ex-ministru de la Administraţie şi Interne (Tr. I.), al cărui parcurs, cel puţin original, în ceea ce priveşte studiile, lasă loc la bănuiala că nu le prea… are cu lecturile, ca să nu mai vorbim de provocări culturale extracurriculare. În vorbirea D-sale, pot fi regăsite, în primul rând, urme ale vigurosului filon popular vizând reprofilarea neologismelor printr-un soi de etimologie populară; avem în vedere celebrul caz branconaj, potrivit fonetic după, să zicem, brâncă sau, ceva mai îndepărtat, după brânză; din zona neologismelor, ne-am putea gândi însă la brancardă (branconier se cam loveşte cu brancardier), dar, cu privire la Dl respectiv, zona referenţială în cauză poate rămâne un mister (nu avem dreptul să excludem, însă, nici o parazitare fonetică incidentală).
► Cazul văduviei. Domniei sale îi aparţine şi interferarea dintre două cuvinte cu frecvenţă problematică în uz, aşadar ce pot fi socotite noutăţi diastratice. Iată un extras dintr-o intervenţie televizată: „Toată situaţia e sub control; nicio localitate nu este vădită şkţ văduvită de energie electrică…” (4.02.2012; guri rele de pe internet susţin că… îndreptarea nu a avut loc; noi am notat că da!). Or, amândouă aceste verbe au o circulaţie relativ redusă în vorbirea curentă, mai ales (a) vădi: atestările din Dicţionarul Academiei ne lasă impresia de arhaic şi savant! Cât despre (a) văduvi, după secole de utilizare (după aceeaşi sursă) cu sensul concret de „a rămâne sau a lăsa pe cineva văduv(ă); a vădăni”, acesta a cunoscut o înviorare stilistică în exprimarea literaţilor, fiind utilizat, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu sensul (figurat) de „a lipsi de…, a priva de…”. Nu ne putem abţine de la două citate: „Cu ochii bolboşaţi în pleoape roşii văduvite de gene… aducea aidoma cu o uriaşă broască râioasă” (Voiculescu); „Ulciorul tinereţii s-a văduvit de-o toartă” (G. Lesnea).
În publicistica actuală, (a) văduvi este însă frecvent utilizat ca termen tehnic; de exemplu: „Clujul a fost văduvit de investiţii prioritare”; „edificiul a fost văduvit de elemente arhitectonice deosebite”. Deci, confruntat cu pretenţii (vag intuite) ale registrului public formal, domnul (pe atunci) ministru a dat-o pe vădite, ca să se alinieze, apoi, uzului publicistic, unul familiar în fond.
► Ne-simţite, adică greşeli nesesizate şi ne-corectate. Până la urmă, te întrebi oare cine scrie textele pe care unii oficiali le produc în public. Şi, dacă, într-adevăr, aceştia sunt privilegiaţii beneficiari ai unor (probabili) piarişti, o categorie profesională penetrabilă în privinţa accesului rudelor, oare de ce onorabilii nu fac probe prealabile de lectură adecvată (nu, nu chiar performantă!). Pentru a nu deveni ridicoli, cum sunt şi prin diverse potriveli comparabile cu cele ale… surdului, din care cităm câteva în continuare (fără trimiteri exprese, dar garantăm autenticitatea). Chiar dacă, uneori, sunt realizări spontane: „Trupurile neînsufleţite ale cadavrelor celor decedaţi”; „Avem locaţiile noastre predestinate” „Pânza de apă freatică ce se află sub pământ”; „Locul unde s-a prăbuşit epava aeronavei” etc. şi n-am surprins nicio intenţie ironică în cazul „Domnul X se va ocupa de portofelul de la Finanţe”.
Fireşte, este în altă situaţie o ascultătoare a emisiunii „Melodii preferate” de la radio „Vocea Basarabiei”: „Vă rog să transmiteţi o melodie cu ocazia vârstei vulnerabile a soţului meu…”, corectată, discret (spre cinstea ei), de prezentatoare: „Cu plăcere; şi ne bucurăm că soţul dvs. are o vârstă venerabilă…” (exemplu transmis de un cititor de la Chişinău, prof. G. C.). ◄
Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
