Poveste de ţară

În ziua de 12 august 2017, o zi de sâmbătă, trebuia să merg cu treburi la Sibiu (la cumpărături, luat bilet de întoarcere la Iaşi, trimis articolul pentru ziar). M-am sculat pe la şase dimineaţa, mi-am făcut cafea, am pregătit rucsăcelul şi borseta (în care pusesem încă din seara precedentă stickul pe care aveam articolul), apoi m-am gândit că aceasta-i ocazia cea mai potrivită pentru a mai da o bătălie cu moliile din casă. Căci cu atâtea câte am găsit vara aceasta nu m-am mai confruntat niciodată – explicaţia fiind poate faptul că, pe fondul căldurii umede din prima parte a acestei veri, casa nelocuită devenise o „fermă" de molii!

Un prieten din sat, meşter priceput (aproape) la toate, auzind de plaga cu care mă confruntam, mi-a dat un pont pe care-l primise ca apicultor în devenire de la un bătrân apicultor: cum molii apar şi prin stupi, o soluţie de combatere ar fi să arzi pucioasă în spaţiul afectat, închis în prealabil, iar cum plecarea la Sibiu presupunea închiderea casei pentru câteva ore, zis şi făcut. Am luat iar câteva vase vechi, am pus câte unul în fiecare cameră şi-am aprins batoanele de pucioasă în ele (4 în camera bună, din faţă, şi câte 3 în celelalte două camere), apoi am încuiat casa şi-am dat să pornesc la drum pe la opt fără douăzeci ca să prind trenul de 8.50 din Gara Sălişte.

După ce-am încuiat şi uşa de la poartă, mi-am zis să mai verific o dată dacă aveam şi stickul în borsetă. Şi ce să vezi – nu dădeam la el! Ce naiba? Am cotrobăit eu prin borseta asta a mea cu vreo cinci buzunare, dar nu-l găseam! Am scos cheile, am descuiat poarta, am descuiat casa, am intrat şi…

Văleu, batoanele de pucioasă din vasul de pe masa din camera de mijloc se-ndoiseră arzând înspre afară şi pucioasa picura pe fundul de lemn pe care aşezasem oala, iar picurăturile continuau să ardă pe fundul de lemn! Am rezolvat repejor problema, am verificat celelalte oale cu batoane, acolo nu era nicio problemă, erau mai mari, abia apoi am apucat să caut stickul – şi nu l-am găsit. Am luat iarăşi borseta la puricat şi, ce să vezi: fusese în borsetă de la bun început, dar în graba mea iniţială pur şi simplu nu-l găsisem!

Am încuiat la loc casa şi poarta şi am mai avut noroc şi de o maşină de ocazie care m-a luat cam după prima serpentină din cele vreo cinci pe care urci hula prin pădure până pe platoul de deasuprea satului, în drumul spre Sălişte – pe jos, nu ştiu dacă mai prindeam trenul!

În fine, am ajuns la Sibiu, mi-am rezolvat treburile, am luat, la întoarcere, nu trenul (sâmbătă n-aş fi avut decât la trei jumate unul), ci un autocar de Cluj, am coborât la Popasul Mărginimii, pe podul peste autostradă s-a oprit o maşină-n stânga mea, era un tânăr care mă mai luase o dată, m-a recunoscut, am ajuns numaidecât acasă, am descuiat poarta şi am rămas iar blocat: în iarbă, un exemplar de ziar – Ziarul de Iaşi din 31 iulie, o zi de luni (deci şi cu articol de-al meu)! Ce naiba?

Am ridicat ZdI şi-am găsit explicaţia într-un bileţel. Citez din el: „Fiind fascinat de Amnaşul  atât de iubit nu am rezistat tentaţiei şi am venit special să-l văd (în concediul trecând prin Sibiu). L-am bătut în lung şi-n lat, am fost la magazin, la biserica veche, am vorbit cu vecinul de alături. V-am aşteptat preţ de 1h½ şi am plecat cu regretul că nu v-am întâlnit.”

Cum cititorul din Iaşi îmi lăsase şi numărul de telefon, i-am scris un sms mulţumindu-i pentru ziar şi exprimându-mi la rândul meu regretul că întâmplarea făcuse ca taman în ziua aceea să fi fost plecat până la Sibiu. Omul m-a sunat numaidecât, erau de-acum pe Transalpina, am schimbat câteva vorbe, iar eu unul am rămas cu acea senzaţie de bine pe care ne-o oferă atât de rar viaţa cotidiană, atunci când faptele noastre (textele mele, în cazul de faţă) nu par a se pierde-n van, ci au un ecou concret.

După ce-am mâncat, m-am aşezat în curte la umbră, iar cu o bere în faţă am rememorat păţania cu stickul deopotrivă buclucaş şi norocos, realizând că de-l găseam la prima verificare în borsetă şi-m vedeam liniştit de drum, poate că problema moliilor s-ar fi rezolvat cât se poate de radical odată pentru totdeauna – prin arderea casei! Oare cum se poate explica faptul că, negăsind stickul în borsetă, deşi era acolo, m-am întors din drum şi-am putut preveni un posibil incendiu, ce să mai: o catastrofă? Prin noroc chior? Prin soartă? Prin existenţa unui înger păzitor?

De-aş fi fost un simplu credincios, aş fi spus: mâna ocrotitoare a Domnului. Dar eu nu-s credincios decât în măsura în care cred în puterea credinţei, iar în cazul de faţă credinţa-n puterea credinţei nu cred nici măcar c-ar fi putut să aibă vreun rol… Dar e bine şi aşa, trebuie să rămână şi lucruri învăluite în mister, nu credeţi?

P.S.: Apropo de îngerul păzitor, o vorbă auzită/citită cândva în Germania: să nu conduci niciodată cu viteză mai mare decât cea a îngerului tău păzitor!…

P.S.II: Ulterior „tratamentului” cu pucioasă, am mai văzut molii, dar după câteva zile parcă dispăruseră. Oare de tot? Voi vedea acuşi, când mă duc la treburile toamnei.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist