Raiul reclamagiilor

În urmă cu doi ani, la Ploieşti, slujitorii unei biserici au fost daţi în judecată pe motiv că bătăile de clopot şi mirosul de lumânare şi de tămâie arsă periclitează sănătatea megieşilor lăcaşului de cult. Cum dreptul la petiţie este un drept constituţional, instanţa a admis plângerea, iar celor ce au făcut-o le-a rămas să aducă probe prin care să ateste că vecinătatea cu biserica le-a stricat sănătatea.

Altundeva, o distinsă doamnă a depus o plângere împotriva previziunilor mincinoase ale horoscopului. Nu cunoaştem deznodământul acestei tenebroase afaceri. Ştim, însă, că o gospodină din judeţul Caraş-Severin a reclamat că melcii din grădina vecinei s-au nărăvit la salata proprie şi personală. În acelaşi colorit absurd, unora li se pune periodic pata pe extratereştri, mulţi se simt urmăriţi şi persecutaţi de spioni care caută să le implanteze microcipuri în creier, iar alţii se plâng că sunt otrăviţi sistematic cu apă potabilă.

Astfel de reclamaţii, pe cât de reale, pe atât de neverosimile, aduc uneori a bancuri. Un prieten care călătoarea cu trenul pe ruta Bucureşti-Iaşi mi-a povestit că a fost martorul unei scene demne de filmele de comedie. Doi tineri, participanţi la nişte examene oarecare, îşi făceau, la întoarcere, bilanţul: „Ei, ai făcut ceva?”, întreabă primul. „Nuu, nimic!”, replică, sec, celălalt. „Păi, şi cât crezi că o să iei?”, insistă primul. „Păi, cât să iau? Unu, din oficiu!”, răspunde celălalt. „Şi ce-o să faci?”, îl chestionează, îngrijorat, primul. „Am să fac contestaţie, normal!”, zice, sigur pe sine, celălalt.

An de an, secţiile de poliţie, serviciile de ambulanţă, jandarmii, procuratura, instanţele de judecată, oficiile de protecţia consumatorilor, serviciile de relaţii publice din primării sau din prefecturi ori alte instituţii înregistrează mii şi mii de reclamaţii. Sute dintre ele sunt curioase, excentrice, bizare, nefondate. Acestor plângeri trebuie să li se dea răspuns şi nu e greu de închipuit ce mecanisme instituţionale se pun inutil în mişcare pentru a da curs lăcrămaţiilor fără temei. Nu e, deci, greu de bănuit că statul risipeşte măcar câteva milioane de lei pe an pentru a răspunde solicitărilor de a găsi copite de cai verzi pe pereţi. Aici sunt banii dumneavoastră!

Exemplele de reclamaţii considerate ieşite din comun sau pline de haz sunt tot atâtea evidenţe ale unei boli pe care am putea să o numim reclamagită. Fenomenul e cronic, a căpătat proporţii epidemice şi e aproape imposibil de eliminat din viaţa publică, din moment ce uzul dreptului la petiţie s-a preschimbat într-un epopeic abuz. Trăiesc printre noi oameni care nu se simt bine dacă nu lansează măcar o reclamaţie, o plângere, un denunţ sau o jelanie pe zi.

Să rezumăm un caz elocvent. O instituţie publică organizează concurs pentru ocuparea unui post ce necesită studii medii. La concurs se înscriu mai mulţi candidaţi cu studii superioare. Între ei se află şi un reclamagiu. Concursul constă în două probe, un examen scris şi un interviu. Reclamagiul participă la proba scrisă, sare peste proba interviului şi, la aflarea rezultatelor, începe să facă scandal pe motiv că nu înţelege de ce nu a primit el postul scos la concurs. I se explică frumos că aşa ceva nu e cu puţinţă.

Reclamagiul zice că a priceput cum stă treaba şi, pac!, ticluieşte o plângere către corpul de control al ministerului de resort. Vine de la centru o echipă de inspectori şi se face anchetă. Se risipesc bani pe transport, cazare şi masă, pe copierea tuturor documentelor de concurs şi a dosarelor celor înscrişi şi se iau declaraţii membrilor comisiei de concurs şi conducătorilor instituţiei reclamate. Reclamagiul este invitat să stea de vorbă cu inspectorii, dar le dă cu tifla. El nu are timp de asemenea fleacuri. Anchetatorii se întorc la centru şi se pun pe lucru, încercând să desluşească cine este, de fapt, nedreptăţitul.

Între timp, ca să nu se plictisească, reclamagiul trânteşte şi o plângere penală contra instituţiei în care ar fi dorit să lucreze. Alţi bani publici risipiţi, altă distracţie. Poliţia solicită un nou rând de copii ale documentelor, cheamă la „interviu” membrii comisiei de concurs, iar persoanele din conducere se pregătesc şi ele să dea cu subsemnatul.

Toată această hărţuire care consumă timp şi resurse de mai multe feluri scurtcircuitează pe termen mediu activitatea unor oameni din mai multe instituţii, pentru ca, în final, reclamagiul să nu păţească nimic. În astfel de situaţii, filosofia de viaţă a conducătorilor de instituţii e, de regulă, „nu ne punem mintea cu nebunii”. Pax vobiscum, pârâcioşilor!

La următorul concurs, reclamagiul se va înscrie conştiincios la examen şi se va plânge, mai apoi, că e profund nedreptăţit. E în firea lui de parazit să şunteze sistemul care, nu-i aşa?, nu îşi pune mintea cu el, iar tevatura se va relua, în spirală: anchetă internă, anchetă ministerială, anchetă penală. Un nebun aruncă piatra-n baltă şi zece cuminţi n-au cum s-o scoată.

Exemplele indică şi altceva în afară de faptul că indivizi răuvoitori sau aparent săriţi de pe fix îşi arogă, fără obligaţii, drepturi şi libertăţi care nu li s-ar cuveni. Sindromul pe care îl indică sutele de reclamaţii nefondate la care instituţiile şi companiile trebuie, conform legii, să formuleze răspunsuri atestă cât de neînţeles şi de anapoda e practicat dreptul democratic la petiţie.

Cu alte cuvinte, s-a creat un rai al reclamagiilor, în care curcubeul plângerilor fără fond variază între reavoinţă şi boală în toată legea. Acest paradis al pârei şi delaţiunii are ca miez o regulă de aur: capra vecinului trebuie să moară în fiecare zi. Chiar de mai multe ori, dacă s-ar putea!

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi