Revoluţia, Constituţia şi noua tiranie populară

România o fi stat creştin (orice-ar însemna asta), dar mai presus de orice e un „stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate” (Constituţia României, art. 1, alin. 3).

Referirea la Revoluţia din 1989 nu e întâmplătoare. La Timişoara şi la Bucureşti s-a strigat, printre altele, „Libertate!”. Punctul 4 al Proclamaţiei Frontului Democratic Român de la Timişoara din 20 decembrie 1989 cerea explicit „Integrarea României în rândul statelor care garantează şi respectă drepturile fundamentale ale omului”. (Pentru cei care se întreabă, „fundamentale” sunt toate acele drepturi recunoscute ca atare în constituţiile statelor şi în tratatele, pactele, cartele şi convenţiile internaţionale.)

Chiar şi punctul 10 al programului FSN transmis prin comunicatul către ţară din 22 decembrie 1989 cerea „Promovarea unei politici interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor fiinţei umane, respectului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă”.

Oricum am vrea să (re)interpretăm lucrurile, democraţia, libertatea şi drepturile omului au fost valorile Revoluţiei, crezul în numele căruia s-a ieşit în stradă, s-a murit şi s-a dărâmat un regim totalitar. Crezul ăsta a fost preluat ulterior mai degrabă de opoziţia politică decât de putere – dar, indiferent de asta, el a devenit crezul fondator al noii Românii.

Democraţie, libertate, drepturile omului: pentru asta s-a murit în decembrie 1989, nu pentru credinţă, pentru „tradiţii strămoşeşti”, pentru etnie sau pentru biserică. Asta ne-au lăsat moştenire cei care-au murit atunci, asta – şi nu altceva – suntem ţinuţi să apărăm, să promovăm şi să dezvoltăm, dacă îi respectăm cu adevărat.

Mă uit cu tristeţe la cei suficient de maturi încât să fi trăit conştient vremurile în care drepturile şi libertăţile le erau călcate în picioare – şi care azi sunt dispuşi să calce în picioare drepturile şi libertăţile altora. Ca şi cum în România s-ar fi ieşit în stradă doar pentru a înlocui un regim opresor cu un alt regim opresor. Ca şi cum democraţia, libertatea şi drepturile omului n-ar fi fost decât un moment de tranziţie între două tiranii.

Nu toţi cei care cer azi încălcarea drepturilor omului (ale femeilor, ale copiilor, ale persoanelor LGBT, ale persoanelor cu dizabilităţi şamd) sunt fanatici. Dar toţi, fără excepţie – inclusiv ierarhii BOR – demonstrează un comportament tiranic, intolerant, justificat prin puterea majorităţii sau a obişnuinţei. Şi prin asta se opun făţiş idealurilor Revoluţiei din 1989.

Dacă aţi ieşit în stradă atunci doar cu speranţa că astfel veţi putea înlocui o tiranie cu alta, mai bine nu ieşeaţi. Dacă n-aţi ieşit şi habar n-aveţi despre ce a fost vorba atunci, să ştiţi că se vede. Şi într-un caz şi în celălalt, vă bateţi joc de cel puţin 1.142 de morţi şi 3.138 de răniţi care v-au dat darul cel mai de preţ: libertatea, democraţia şi drepturile.

Om fi noi puţini (şi atunci tot puţini eram), dar să nu vă aşteptaţi să tolerăm aşa ceva. Dacă va trebui, vom ieşi din nou în stradă. Suntem cu 26 de ani mai bătrâni, dar, dacă va fi nevoie, o luăm de la capăt.

Pentru a înţelege mai uşor de ce vorbesc despre tiranie, voi da un exemplu.

„Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.” (Art. 29, alin. 1, Constituţia României)

Dreptul la libertatea de gândire şi de credinţă este considerat atât de important încât, în jurisprudenţa europeană, el face parte din lista (foarte scurtă) a acelor drepturi care nu pot fi limitate niciodată, sub nicio formă şi pentru niciun motiv (nici măcar pe timp de război). Tocmai de asta în articolul din Constituţie se precizează explicit că libertatea de gândire şi de credinţă „nu pot fi îngrădite sub nicio formă”.

Ei bine, tocmai acest drept – care nu poate fi încălcat niciodată – ar fi încălcat prin impunerea ca normă a căsătoriei heterosexuale. El e deja încălcat prin prevederea din Codul Civil care defineşte căsătoria ca pe o uniune între un bărbat şi o femeie, dar nu ştiu ca cineva să fi cerut controlul de constituţionalitate a acestei prevederi.

Pentru a beneficia de protecţia legală oferită de căsătorie, o persoană LGBT ar trebui să se căsătorească cu o persoană de sex opus, în ciuda convingerilor sale. Pe scurt, pentru a beneficia de drepturile garantate cuplurilor căsătorite, unei persoane LGBT i se cere explicit să renunţe la credinţele şi convingerile sale.

Extinderea sensului noţiunii de căsătorie astfel încât aceasta să cuprindă toate cuplurile formate din adulţi care consimt nu încalcă nimănui dreptul la libertatea de opinii şi credinţe. Heterosexualii se vor putea căsători în continuare, dar la fel o vor putea face şi cei cu orientări sau identităţi sexuale diferite.

În schimb, limitarea noţiunii de căsătorie doar la cuplurile heterosexuale anulează tuturor celorlalţi dreptul la libertatea de conştiinţă. Asta în condiţiile în care, repet, Constituţia prevede clar şi explicit că „nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă  contrare convingerilor sale”.

Sigur, asta nu-i va opri pe susţinătorii aşa-zisei „familii tradiţionale” să încerce să-şi ducă demersul până la capăt şi să-şi impună voinţa asupra tuturor. Dar asta dovedeşte că susţinătorii demersului sunt tirani – fiindcă doar tiranii îşi impun voinţa prin încălcarea drepturilor celorlalţi.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist