„România ar câştiga în bătălia pentru Parlamentul European şi pentru preşedinţia ţării ar alege o dreaptă atlantistă”

De Redacția

joi, 22 mai 2014, 17:38

9 MIN

„România ar câştiga în bătălia pentru Parlamentul European şi pentru preşedinţia ţării ar alege o dreaptă atlantistă”

* interviu cu fostul ministru de Externe Teodor Baconschi, candidat al Partidului Mişcarea Populară la alegerile europarlamentare de duminică

– “Der Spiegel” semnala recent îngrijorări serioase ale Berlinului legate de apropierea veche şi reînnoită a Bulgariei faţă de Rusia, ca şi a Serbiei faţă de Rusia. Cum ne afectează pe noi şi cum afectează flancul sud-estic al UE şi NATO această evoluţie?

– Apropierea faţă de Rusia a fost un imperativ al UE şi chiar al Statelor Unite până acum câteva luni. Toată lumea îşi dorea o resetare a relaţiilor dintre cele două foste blocuri antagoniste. În momentul de faţă, sigur că cei care curtează Rusia slăbesc tabăra nord-atlantică şi totodată nu este un secret compoziţia ideologiei lui Putin. El mizează pe o solidaritate ortodoxă între slavi şi, prin urmare, pe vechile reţele sovietice Putin nu face decât să redeschidă acest culoar al solidarităţii. Şi a găsit ecou în Bulgaria şi Serbia. În stânga bulgară, bineînţeles şi într-o Serbie care se simte încă izolată, are o frustrare majoră după pierderea succesivă de teritorii şi totodată nu a primit deocamdată un calendar de integrare care să compenseze drama prin care a trecut fosta Iugoslavie. Putin vânează pe un teritoriu gata parcelat. Sigur că asta nu presupune o schimbare de politică externă la Sofia, cre nu va ieşi din UE şi din NATO. Este mai degrabă vorba despre o ciocnire, în acest teritoriu intermediar, între oferta lui Putin şi oferta europeană. Este un război cultural, un război al propagandei şi un război al agenţilor de influenţă economică.

– Cum ne afectează pe noi? Între ciocan şi nicovală fiind, cumva.

– Dincolo de discursul fraternităţii slave, şi alte state membre NATO şi UE, cum este Ungaria, cedează mai uşor la presiunile Rusiei din motivul că depind economic mult mai mult decât alţii de gazul rusesc. Este un tablou regional complex, iar ideea noastră că lucrurile s-au aşezat într-un mozaic este contrazisă acum de faptul că Rusia, prin noua ei ofensivă către vest, dezorganizează toate aranjamentele regionale.

– Chiar în cadrul UE avem un mozaic dus aproape la extrem. Cu ţări clar pro-ruse, cu altele ezitante.

– Într-un mozaic ai diversitate şi totodată o coerenţă de ansamblu a pieselor. Acum, piesele acestui puzzle sunt scoase din rama lor şi se reaşază haotic. Sigur că mai mult ca oricând securitatea europenilor este dependendentă de deciziile politico-militare ale alianţei nord-atlantice. Ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani a fost un armistiţiu dublat de extinderea NATO şi apoi a UE şi de oferta Occidentului de a cooper ape toate planurile cu Rusia pentru că există adversari comuni, terorismul Islamic de exemplu. Or, acest scenariu optimist a fost invalidat în etape de acapararea puterii la Moscova, în interiorul acestei oligarhii controlate de tandemul Putin-Medvedev, de suprainterpretarea dreptului de autoapărare al Rusiei în cazul Georgiei în 2008, când Occidentul “a luat notă” de ocuparea Georgiei, reuşind doar să oprească schimbarea brutală de regim şi ocuparea militară a capitalei Tbilisi. În rest, Rusia practic nu a fost sancţionată. În acest fel, Putin a perceput Occidentul ca pe o tabără inofensivă, care de fapt nu mai are capacitate de reacţie şi atunci a începtu să pluseze. Americanii le-au spus europenilor constant: “creşteţi bugetul apărării. Noi avem o politică globală şi nu putem cheltui unilateral pentru apărarea Europei. Trebuie să generaţi o politică europeană de apărare ca pilon european al NATO“. Or, statele UE au răspuns într-o măsură minimală acestei cereri americane şi acum văd că pe de o parte NATO s-a mobilizat şi pe de altă parte în cancelariile europene şi-a făcut loc ideea că într-adevăr bugetul apărării va trebui adaptat noilor provocări.

– Occidentul, UE mai ales, “a luat notă” în cazu Georgiei, “a luat notă” în cazul Crimeei. Multe voci iau anexarea peninsulei ca pe un fait accompli. În aceste condiţii, cu ce ţări ar trebui România să constituie, în cadrul UE, un parteneriat special? Cum ar trebui să ne poziţionăm?

– Cred că este important pentru români să susţină prin vot, la orice rând de alegeri, forţele pro-europene şi pro-atlantice. Bun, dar există şi forţe anti-europene? În aparenţă, toate partidele politice rămân euro-atlantice. În acţiune, nu toate sunt astfel şi, în orice caz, nu toţi liderii politici. Românii au acum, pentru a-şi securiza securitatea şi traseul economic, interesul de a alege partide care merg pe această linie, cu lideri care sunt convingători atunci când afirmă un credo euro-atlantist. Crin Antonescu, politician deosebit de versatil, are la activ recent declaraţii anti-americane oficiale, de la pupitrul Administraţiei Prezidenţiale, când a exercitat mandatul de preşedinte interimar. Or, noi avem nevoie ca stânga să fie limitată, pentru că stânga românească nu este o stângă reformată, e o stângă bazată în mare măsură pe socialism şi pe moştenirea comunismului şi este o stângă care nu exprimă solidaritatea socială cu cei defavorizaţi, cât perpetuarea unui discurs destul de izolaţionist. Vedeţi şi sloganurile PSD în această campanie pentru Parlamentul European. Pe de o parte ni se propune mândria de a fi român, nu cea de a fi european, de pildă, iar pe de alta i se promite că fiecare candidat al PSD, ajuns în Parlamentul European, va apăra România. Este o dezvăluire a unei viziuni politice. România trebuie apărată de UE, nu integrată şi mai profund în aceasta.

– Revenim. Ce aliaţi avem, în cadrul UE? Cu cine putem avea un parteneriat, în contextul relaţiilor cu Rusia şi la diviziunii existente în UE pe această temă?

– Avem un parteneriat strategic cu Polonia, care este cel mai puternic stat central-european şi care, din motive istorice, este şi cel mai euro-atlantist jucător în regiunea noastră. Polonia, după mine, ar trebui să fie o prioritate pentru diplomaţia de la Bucureşti. Pe de altă parte, în această etapă “soft” a noului război rece, România trebuie pur şi simplu să se poziţioneze de partea statelor şi majorităţilor politice care solicită UE o politică fermă faţă de Rusia. Ai opţiunea Martin Schulz, candidatul socialist la preşedinţia Comisiei Europene, care este opţiunea moale, acomodantă, şi ai linia mai dură a PPE şi altor forţe de dreapta care spun “Rusia a încălcat dreptul internaţional, Rusia a respins o ofertă onestă de conlucrare, Rusia şantajează energetic Uniunea Europeană şi, prin urmare, trebuie pedepsită pe măsura gravităţii propriului său comportament”. România ar câştiga dacă s-ar apropia diplomatic de statele membre care merg ferm pe linia euro-atlantică şi, totodată, românii ar câştiga dacă în bătălia pentru Parlamentul European şi pentru preşedinţia ţării ar alege o dreaptă atlantistă. Cred că nu vorbesc doar pro domo. Vorbesc în cunoştinţă de cauză.

– Are vreo şansă UE să adopte o poziţie fermă faţă de Rusia? Bun, Rusia trebuie pedepsită, dar rămânem în domeniul vorbelor.

– Deocamdată, cele două seturi de sancţiuni adoptate de UE împotriva Rusiei se suprapun pe cele adoptate la Washington. Există aproape o listă neagră comună de active îngheţate, de persoane indezirabile, de companii. Dar va trebui să vedem ce se întâmplă după 25 mai. Mă întreb în ce măsură Ucraina, aruncată de Rusia într-un soi de război civil, poate organiza alegeri corecte pentru prezidenţiale. Este greu de crezut că autorităţile locale, dislocate prin violenţă de către activiştii pro-ruşi din estul Ucrainei vor putea organiza scrutinul. Dacă nu îşi dezactivează până pe 25 mai reţelele care sunt acum active pentru destabilizarea Ucrainei astfel încât ucrainenii să poată vota o conducere legitimă, Rusia se încarcă cu o responsabilitate enormă pentru că în cazul în care alegerile vor putea fi contestate întrucât nu decurg într-un climat cât de cât normal, instabilitatea Ucrainei se va prelungi pentru foarte multă vreme.

– Până acum, Rusia nu pare foarte deranjată de un astfel de scenariu.

– Vom vedea. Dar în acest stadiu nu este doar necesar ca Rusia să recunoască rezultatul alegerilor, ci şi să permită alegerile. Ea acţionează acum pe teritoriul altui stat prin aceste grupuri foarte bine organizate şi s-au produs violenţe soldate cu zeci de victime, atmosfera este una anormală, iar propaganda pe care au folosit-o înaintea annexării Crimeei este reprodusă în restul ţării acum. Ca şi la aşa-zisul referendum pentru autodeterminarea peninsulei Crimeea, Rusia susţine în continuare un discurs antifascist. Tot timpul este dat înapoi, la Kiev s-au instalat naziştii, naţionaliştii ucraineni sunt de fapt nazişti şi practic orice acţiune a Rusiei în Ucraina nu este de fapt decât un fel de ultim episod din Marele Război pentru Eliberarea Patriei.

– Până acum, această atitudine belicoasă a Rusiei nu a putut fi practic contrată de UE şi nici chiar de NATO.

– Nu. În schimb, efectul sancţiunilor economice va provoca o iritare a unor suporteri din tabăra lui Putin împotriva lui, pentru că ei vor fi cei care pierd. Vedeţi că un oligarch din estul Ucrainei, Rinat Ahmatov şi-a convins angajaţii din mine să-i scoată în forţă pe rusofonii, rusofilii care ocupaseră în forţă nişte administraţii pe-acolo, deci sancţiunile produc efecte. În al doilea rând, NATO nu acţionează doar printr-un turneu al secretarului general. NATO este în proces de planificare politico-militară capabil să transfere bazele NATO din Europa Occidentală către flancul estic. Nu ştiu dacă se va ajunge operaţional la un transfer total, dar este clar că prezenţa militară a NATO în statele baltice şi Polonia a crescut şi va continua să crească, pentru a descuraja Rusia.

– Anul trecut, Ucraina ceruse 20 de miliarde de euro pentru a semna acordul de asociere. Un şantaj în fond, spus mai brutal. Uniunea Europeană a refuzat. Nu ne costă totuşi acum mai mult criza ucraineană?

– Nu putem reproşa asta Uniunii Europene, pentru că UE admite noi state membre care îndeplinesc criteriile de la Copenhaga, adică statul de drept şi nu plăteşte pentru a admite pe cineva. Asistenţa pentru dezvoltare, programele de preaderare sunt instrumente financiare care merg la pachet cu reforma în statul aspirant la statutul de membru. Este adevărat că există procedure de urgenţă şi asta s-a întâmplat de pildă când Rusia a introdus din nou un boicot pe vinurile din Republica Moldova. Imediat, Comisia a mărit cota de import. Sau, după căderea regimului lui Ianukovici s-a văzut că în momentul în care Comisia Europeană a luat act de voinţa politică puternică a autorităţilor de la Kiev de a semna acordul de asociere, s-a semant cel puţin în componenta sa politică pentru a da semnalul că procesul va continua. Dacă guvernul ucrainean post 25 mai va merge pe această linie, este clar că statele membre UE şi Comisia vor încuraja Ucraina pe această linie, aşa cum au făcut-o cu Republica Moldova care, paradoxal sau nu, şi-a accelerat parcursul european pe fondul crizei din Marea Neagră.

– După 25 mai, dacă Ucraina îşi menţine direcţia pro-europeană, se va ajunge oricum la un pachet de asistenţă financiară cum a fost şi la noi. Eventual, se ajunge la aceeaşi sumă de 20 de miliarde de euro, dar un an mai târziu şi în cu totul alte condiţii.

– Ianukovici a făcut cel puţin două greşeli, pe lângă aceea impardonabilă de a-şi reprima sângeros opozanţii. A crezut că poate face un joc geopolitic la două capete şi că în felul acesta câştigă din ambele direcţii, adică gaz mai ieftin din Rusia şi bonusuri europene şi a doua, nu a înţeles filosofia integrării europene, că integrezi pe măsură ce legislaţia şi peisajul instituţional din statul candidat devin conforme cu restul clubului. El a crezut că acordul de asociere este mult mai dorit de UE decât de Ucraina, iar aici s-a înşelat. Nu putem să nu vedem asta.