Sculptorul Iftimie Bârleanu la centenar

Unii dintre aceşti oameni de cultură au fost până de curând contemporanii noştri. În mai 2016 s-a rotunjit secolul de la ivirea pe lume în Vatra Paşcanilor a profesorului Constantin Ciopraga, cel care a reprezentat nu numai pentru noi ieşenii etalonul magistrului şi al cercetătorului temeinic şi original al întinsurilor scrisului românesc. Tot în anul în care ne aflăm, în 6 octombrie, se rostuieşte veacul trecut de la naşterea în Măzănăieştii Bucovinei a altei personalităţi marcante a Iaşilor, una intrată în legenda celestei noastre cetăţi, sculptorul Iftimie Bârleanu. Prin monumentele cu care a înnobilat unele din aşezările ţării spre a cinsti mari nume ale istoriei naţionale, ori momente memorabile din crugul timpului, cât şi prin lucrările sculpturale cu care a îmbogăţit colecţiile  marilor muzee şi patrimoniul instituţiilor de prestigiu ale României, artistul este el însuşi un bun de tezaur. S-a bucurat de respect în breaslă atât în Iaşi, cât şi în întreaga ţară, fiind un reprezentant exponenţial al şcolii ieşene, căreia mentori ca Ion Irimescu i-au conferit vizibilitate şi prestanţă la nivel naţional. Iftimie Bârleanu a fost, de altfel, elevul acestui creator, unul dintre cei mai proteici reprezentanţi români ai artei tridimensionalului la sfârşitul mileniului trecut în România. Meşterul de la Fălticeni i-a intuit dintr-o ochire darurile şi l-a îndrumat părinteşte pe drumul valorificării cât mai depline şi mai roditoare a acestora. Ucenicul îl impresionase pe discipol cu ardenţa dorinţei de a se emancipa şi cu visurile curate de propăşire artistică, ce pulsau în tânărul venit la şcoala cea înaltă a Iaşilor din lumea satului, dintr-o modestă familie ţărănească cu năzuinţa vibrantă de a-şi croi un drum al său în artă. Sub ochii dascălului de sculptură prindea contur visul cutezător de a plăsmui frumosul şi a da chip unei lumi a închipuirilor fremătătoare, asemănătoare celei reale, dar aparţinând sieşi prin geneză ideatică şi modelare artistică. Aşa cum întâlnirea cu Dimitrie Paciurea a fost providenţială pentru devenirea lui Ion Irimescu, la fel de decisivă s-a dovedit pentru tânărul Iftimie şansa de a-l avea profesor la Academia de Arte Frumoase din Iaşi pe cel care se şcolise la Bucureşti cu autorul "Gigantului". Existau între magistru şi discipol "afinităţi elective", ce-şi aveau izvorul nu doar în obârşia comună în spaţiul mitic al septentrionului românesc, ci şi în modul de a vedea îndeletnicirea lor, aceea de demiurgi ai "jocului cu iluziile", cum definea poetic, dar atât de adevărat, Corneliu Baba actul creator în artele frumoase. Cei doi au fost o viaţă nişte împătimiţi ai atelierului. Intrau dimineaţa în atelier şi rămâneau până noaptea, angajându-ne într-o trudă cu o puternică componentă a transcedentală. Iftimie Bârleanu n-a înşelat aşteptările profesorului. S-a întemeiat printr-o lucrare neostoită ca artist cu drept de şedere în agora artelor frumoase româneşti şi şi-a câştigat recunoaşterea cetăţii şi breslei. Suişul a fost continuu, fără salturi bruşte, însă cu acumulări permanente şi ieşiri la lumină cu ofranda cea sfântă a sculpturii.

Artistul a străbătut drumul de la sculptura de dimensiuni fireşti la monumentalitatea în forma sa ultimă. Ecvestra de la Suceava, cea a lui Ştefan cel Mare, ce străjuieşte Cetatea de Scaun, este una din cele mai mari opere sculpturale din România, cu cei aproape 24 de metri altitudine de la sol. Artistul şi-a făcut mâna în compoziţii de interior, cu portrete, cioplituri în lemn şi piatră, ca mai târziu să parcurgă cu dezinvoltură calea regală a sintezei. Urcase acel pisc prorocit de profesorul său. Izbutise pentru că ajunsese la formula lui originală în căutarea esenţializării înspre care fusese îndrumat şi călăuzit de Ion Irimescu. Acesta îmi spunea într-un interviu televizat din 1993, că el nu este un înnoitor aidoma lui Brâncuşi, ci un continuator. Caracterizarea asta i se potriveşte şi lui Iftimie Bârleanu. Sculptorul de la Iaşi n-a inovat. El s-a aşezat cuminte, înţelept şi statornic, în albia clasicităţii, dar s-a individualizat valorificând superior zestrea genetică a înaintaşilor cioplitori în lemn şi piatră din Bucovina, configurând sculptural cu o expresie mai aspră, dramatică adesea şi cu un dar al citirii lăuntrurilor fiinţiale. Totodată, a cultivat consecvent vocaţia monumentalităţii, pe care o exprima manifest însăşi făptura sa. Nu era, la fel ca şi eroul preferat, Ştefan, mare la stat. Deşi de statură mijlocie, Iftimie Bârleanu lăsa impresia de forţă şi de ţinută dominatoare. Era omul interiorităţilor vijelioase, al zvâcnirilor năvalnice, dar şi al tăcerilor păduroase din ceasurile de tihnă ale cosmosului, încât te ducea cu gândul, privindu-l mai pătrunzător, la un copac vânjos împlântat în pământ. Cu toate că vorba lui se depăna cu moliciuni catifelate, dulci, ce alternau din când în când cu irumperi, era omul trăirilor aprinse, al galopului clipei. Tot acest tumult se convertea fericit în opera sculpturală, căreia în dădea, labişian poetizând, "a însufleţirii sale vamă".

În 1986, în ianuarie, an în care urma să celebreze 70 de ani de viaţă, Iftimie Bârleanu a trecut neaşteptat la cele veşnice. Urmele fermecătoarei sale fiinţe pământene mai dăinuie în memoria celor care l-au cunoscut. Meşterul însufleţea cu verva, şarmul şi generozitatea de factură proverbială, ambianţa Iaşilor postbelici, reînnodând alături de alţi iluştri confraţi firul marii tradiţii ieşene interbelice, cu inegalabila sa boemă artistică, dar şi cu o lucrare fecundă. Monumentele rămase de la Iftimie Bârleanu se constituie în testimonii vii şi în fericit prilej de reverenţă pentru privitori, cei care prin gestul lor aduc un binemeritat omagiu eroilor eternizaţi în bronz, piatră, marmură, dar şi făuritorului de frumuseţe. Nu asta se întâmplă, de pildă, zi de zi cu trecătorii prin Piaţa Palatului, prin fata Casei Dosoftei, cei care ridică privirile spre statuia Mitropolitului de poveste? Meşterul i-a prins iscusit expresia smereniei, dar şi strălucirea înţelepciunii şi harului primului slovenitor al strofei în limba română. La fel vizitatorii Bojdeucii din Ţicău trăiesc emoţia cea înaltă, descoperind în plămada sculpturii "Ion Creangă" duhul geniului fără pereche, căruia Iftimie Bârleanu îi surprinde unicitatea, configurându-l dintr-o cioplitură în piatră ca un boţ de stâncă, chip al eternităţii româneşti.

Din păcate uneori cei chemaţi, cum e cazul edililor Sucevei, nu se grijesc cum se cuvine de starea acestor opere sculpturale, primejduind durata lor.  E întristător, pentru că aceste lucrări de for public sunt veritabile pagini nemuritoare de istorie, deseori mai elocvente şi mai tulburătoare decât docte tomuri istoriografice. Destinul acestor monumente trebuie să fie o cauză naţională aşa cum au fost şi pentru Iftimie Bârleanu, creatorul emblematic, de la a cărui venire pe lume s-a scurs în acest octombrie un secol. Artistul a încrustat prin lucrarea sa curgerea vremii. 

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist