Sfârşit de capitol pentru Pax Americana?

O unică poziţionare geografică a permis Statelor Unite să-şi asume simultan atât statutul de putere atlantică, cât şi acela de putere pacifică. Deşi mult mai reticentă decât fostele administraţii Clinton şi Bush de a interveni în exterior, în spiritul Pax Americana, instituită în perioada post-belică, şi mai ales după 1990, al cărei element central era acela de consolidare şi de expansiune a ordinii liberale la nivel mondial, Barack Obama a promovat totuşi două instrumente majore ca ancore nu doar comerciale, ci şi geopolitice care să completeze componenta de securitate a sistemului de alianţe din Europa şi Asia în care Washingtonul joacă un rol major: e vorba de TTIP, acordul de investiţii şi comerţ dintre America şi Europa, şi TPP, echivalentul său pentru zona Pacificului. Acum ambele aranjamente par complet compromise cu toate că, spre deosebire de TTIP care este încă, tehnic vorbind, în curs de negociere, TPP este deja semnat de ţările membre. Problema e că TPP a fost vehement atacat şi din dreapta, de către Trump, şi din stânga, de către Bernie Sanders şi majoritatea liderilor din Congres sunt convinşi că este un "acord mort". Iar TTIP are şanse cvasi-zero de finalizare. Şi peste ocean, dar şi în Europa există astăzi o opoziţie mioapă chiar faţă de ideea în sine a unui astfel de acord. Pe considerente absolut minore, pe care le-am văzut prezente, la fel de miop, şi în România. Or, aşa cum arată lucrurile în prezent sunt motive bune să credem că e foarte posibil ca într-un timp nu neapărat îndelungat America să nu mai fie nici o putere atlantică şi nici una pacifică, urmând a fi înlocuită de China nu doar în Asia, ci probabil şi în America de Sud, şi în mare parte decuplată de o Europă care va trebui, într-un fel sau în altul, să acomodeze o Rusie evident mult mai potentă în plan militar.

Ceea ce numim ordinea liberală a fost o construcţie post-belică, sub leadership american, care a plecat de la două obiective majore: crearea unui sistem global de comerţ liber şi o reţea de alianţe, cu America în centru, care să asigure securitatea globală. Cele două componente sunt strâns corelate. În perioada sa de maximă înflorire, Republica Veneţiană, cea mai importantă putere comercială a vremii din Mediterană, a înţeles că un sistem militar companion, care să asigure securitatea rutelor comerciale, este indispensabil. O vizită la Muzeul Correr, din piaţa centrală din Veneţia, ilustrează foarte bine acest element esenţial. Această ordine globală americană, astăzi criticată, chiar diabolizată de mulţi, a generat totuşi cea mai prosperă perioadă din istoria omenirii. Sigur că America a fost unul dintre marii beneficiari. Însă au fost multe alte ţări care au avut poate mai mult de câştigat decât Statele Unite. În primul rând Germania şi China, principalele două puteri exportatoare ale lumii. Dar şi alte state din Asia, spre exemplu Coreea de Sud, sau chiar din Africa. 

"Ai grijă ce-ţi doreşti, s-ar putea să se întâmple!", zice un binecunoscut avertisment, pe care avem toate şansele să-l vedem în viitor verificat în practică. Deşi prosperitatea şi libertatea de care se bucură astăzi europenii nu ar fi fost posibile fără America, există pe continent, cu precădere în ţări ca Franţa şi Germania, puternice curente anti-americane, unele de-a dreptul isterice. Washingtonul şi-a asumat arogant şi abuziv rolul de "jandarm mondial", spun exponenţii acestui punct de vedere, în timp ce marile corporaţii de peste ocean, cu precădere cele din zona de tehnologie, sunt văzute drept nişte "prădători agresivi" care tulbură liniştea "economiei sociale de piaţă" de pe vechiul continent. Ei bine, şi cei în cauză, dar şi noi, ceilalţi, am putea descoperi în curând cum ar putea arată fie o "dezordine globală" (poliţia nu e probabil neapărat simpatizată, dar probabil nimeni nu şi-ar dori să ne apărăm singuri atunci când ieşim pe stradă!), fie o nouă ordine globală, de pildă una "chinezească".

O Europă adesea foarte critică faţă de Statele Unite a luat drept un dat pe termen nedefinit umbrela de protecţie a acestora şi, scrie Robert Kagan în "Financial Times", nu a realizat cât de lipsit de egoism, cât de anormal din perspectiva comportamentului standard al unei naţiuni, a fost comportamentul american după cel de-al doilea război mondial. "Nimeni în istorie nu-şi mai asumase până atunci asemenea răspunderi enorme pentru un beneficiu relativ minor. Statele Unite au amplasat trupe în Europa şi Asia timp de 70 de ani nu pentru a se proteja ele însele, ci pentru a-şi proteja aliaţii. Având în 1945 o jumătate din întregul PIB mondial ele au creat o ordine economică liberală, deschisă, care a permis şi celorlalţi să prospere şi să poată intra în competiţie. Au promovat democraţia cu toate că nu în puţine cazuri aliaţii democraţi au fost mai independenţi, mai incomozi, decât regimurile dictatoriale pe care le-au înlocuit."

Acum, după victoria lui Donald Trump, sub stindardul "America First", tot acest întreg curs este pus fundamental în discuţie. Dacă începi să priveşti lucrurile dintr-o perspectivă mai îngustă, mai mercantilistă, renunţând la vechea viziune strategică, ce interes ar avea America să se opună dorinţei principalelor două puteri revizioniste, China şi Rusia, de a-şi defini propriile lor sfere de interes? În particular, în cazul Europei Centrale şi de Est care, în definitiv, au părăsit această sferă de interes doar în urmă cu un sfert de veac. În fond, nu ar fi decât o reîntoarcere la principiile dominante ale politicii externe americane din anii 1920 şi 1930, pe care nu doar Donald Trump, ci şi personalităţi proeminente din zona academică, adepţii aşa numitului "off-shore balancing", o promovează de o bună bucată de vreme.

Este interesant de observat că, sesizând oportunitatea, exprimată simbolic de iminenta denunţare la Washington a TPP, China a propus imediat o alternativă la acesta, un larg acord comercial care să cuprindă spaţiul Pacificului, cu Asia şi America de Sud ca părţi componente, cu China în centru şi, evident, fără Statele Unite. Aflaţi chiar în aceste zile la Lima, în Peru, la reuniunea la vârf a "Asia-Pacific Economic Cooperation Forum", preşedintele chinez Xi Jinping şi Vladimir Putin au convenit să sprijine împreună constituirea unui spaţiu de comerţ liber în zona Asia-Pacific. Ceea ce înseamnă că, de facto, influenţa americană în regiune va fi masiv erodată nu doar în plan geopolitic, ci şi comercial, corporaţiile americane urmând a fi substanţial afectate, deşi adversarii acordurilor comerciale din Statele Unite, în frunte cu Trump, nu par să realizeze acest lucru. Paradoxal, dar chiar ţări din aşa numita "anglo-sferă" ar putea să fie nevoite să se îndepărteze de Washington. De pildă Australia care, luând act de dorinţa de retragere strategică a Americii din Asia, va trebui să se apropie de China. Sau Marea Britanie, unde în ciuda declaraţiilor pline de simpatie pro-Brexit venite din tabăra lui Trump, guvernul May este totuşi conştient că politica explicit protecţionistă şi anti-comerţ global asumată în campanie de preşedintele ales vine fundamental în coliziune cu obiectivul strategic al ţării care, după desprinderea de Europa, şi-a propus să devină un campion chiar al cauzelor rejectate ferm de noua administraţie americană. Aşa că, din acest punct de vedere, paradoxal, China se profilează drept un partener natural pentru Londra, mai degrabă de America.

Aceste masive prefaceri geopolitice ne găsesc în România, nepregătiţi, nesiguri, vulnerabili. Inclusiv discuţiile din spaţiul public se ocupă preponderent de mize minore care ar putea deveni, brusc, peste noapte, complet nerelevante din cauza unui context extern extrem de fluid. Se discută intens despre cine mai arestează DNA-ul, despre speculaţiile privind sprijinul "serviciilor" pentru USR şi despre iluzoria variantă de înlocuire a vechii clase politice cu una nouă, "nepătată şi competentă". Problema e însă că nu pare să există în acest moment nici un lider politic la vârf care să dea senzaţie că ştie ce să facă în aceste momente de prefaceri geopolitice majore.