Spectator la FITPT – VIII

„Prologul” cu Apolodor al Naţionalului clujean, creat de Ada Milea şi avându-l în prim plan pe fermecătorul actor Dragoş Pop, interpretul „Pinguinului” nostalgic şi nomad al lui Gellu Naum, obliga la o ştachetă ridicată şi pentru ceea ce i-a urmat. Sigur, „prefaţa”, cu nobleţea ei teatrală, gustată de toate vârstele, promitea aceeaşi „copilărire” generală a auditoriului care umplea sălile.

Din Antisocial (TN Sibiu), un spectacol, „pentru tineret”, totuşi deloc limitat doar la „colegii”, ca ani, ai personajelor, am apreciat, în mod deosebit, „priza” directă (text şi spectacol) la o problematică morală de o reală rezonanţă contemporană, aptă să ne transmită, fără îndulciri, o tensiune dramatică autentică, neconvertită în „teză”, lăsată să-şi developeze ascunzişuri, nuanţe, „cute” ale unor timorări şi ipocrizii curente, ca atare binecunoscute tuturor. Nu vreun „catehism” distribuit în partituri de roluri, ci un veritabil test dezvăluitor de reacţii, înclinări, moduri şi motivaţii diferenţiate, pe „voci” individualizate: dar şi imaginea unui „câmp” mentalitar al grupului. Şi titlul Ibsen incorporated, cum mă şi aşteptam, „bătea” tot împotriva unor ideologeme previzibile, însă doar înşelător spre clasica ţintă a machism-ului (T. de Comedie). Fenta compoziţional-semantică intenţiona să creeze o astfel de aparenţă, însă în drumul spre multiple semne de efect pervers al emancipării femeii (carieră, afaceri, politică, sex, mariaj şi familie), având ca efect andoginizarea „ei”. Leit-motivul „Femeia este o proprietate personală în care trebuie investit” suna a ironie în raport cu imaginea stilizată comic a celor cinci prezenţe feminine (vârste şi „roluri”, sociologice), în evident răspăr (al domesticităţii lor) faţă de obişnuitele clişee ale farmecului feminin şi ale corolarului său de cochetărie.

Văzusem, între timp, şi Vestul singuratic (T. Nottara, Bucureşti), cu Florin Piersic jr. în distribuţie, spectacol în stare să inducă spectatorilor sugestia, mai mult: ”fluidul” unei vulnerabilităţi şi chiar al unei afectivităţi rămase omeneşti, undeva, sub crusta limbajului „verde”, năpădit de ticuri dure, genitale. Sub violenţă, şi dincolo de alcool, încă se lăsa bănuită o undă sufletească. Interpretul titular, a doua zi, era luat cu asalt de publicul (mai ales cititoare) doritor de dialog la lansarea Operelor cumplite, vol. II, şi de autografe, în foaier la „Luceafărul”. Ceva mai cuminte, în ciuda contemporaneizării (nu numai costumele), Vicleniile lui Scapino (T. Tineretului, Piatra Neamţ), un spectacol, dacă nu înnoitor, măcar realmente tineresc şi agreabil.

Mi-a plăcut mult (după mine, un moment de vârf) Harap Alb, în versiunea scenică a Teatrului Gong (Sibiu), creaţie teatrală fidelă spiritului şi esenţei textului lui Creangă, combinaţie de „voce” naratorială şi păpuşi-„receptori”/ ascultători („şi?”), costume, măşti, umbre, într-o montare care exploatează inteligent, chiar subtil şi „provocator”, o postmodernă poetică a dezvăluirii şi „îngroşării”/ autosublinierii convenţiei teatrale, manieră de joc ferită, însă, şi de riscul vreunui nesuferit aer artificial, de ostentativ montaj, de trouvaille-uri, dimpotrivă, reluând parcă ceva din inocenţa ludică, „stângace”, din vremea teatrului elisabetan: masca din mâna actorului-interpret (voce) dublându-i fizionomia. În general, sugestia de joacă a fanteziei şi creativităţii: „mârţoaga” ale cărei coaste devin aripi, „mingile”-capete ale însoţitorilor lui Harap Alb (Gerilă şi ceilalţi), decorul (de pildă, fântâna cu capac a capcanei pecetluitoare de pact cu Spânul cel viclean, ori zborul prin văzduh al calului de poveste. Un spectacol absolut încântător, capabil să ţină o sală plină de copii într-o durabilă stare de delectare silenţioasă, ”numai ochi şi urechi”, şi să ne copilărească ad hoc şi pe noi, ceilalţi, „copii” de altădată, acum mai copţi. Şi în plus, să adauge basmului scenic şi destule sugestii de meta-spectacol (poetică teatrală, nediscursivă, jucată pe scenă cu farmec şi haz).

În fine, în ultima seară, Actororchestra (T. N. Bucureşti) a fost o oră de zburdălnicii mai mult sau mai puţin muzicale, mai curând doar cu un anume pretext de acest ordin, pentru efecte adesea parodice, o bună, relaxată şi relaxantă pagină de final pentru FITPT. Sigur, n-am avut cum ajunge să văd tot ce m-a interesat, spre regretul meu. În schimb, am prins şi lansările de carte: în afară de cea amintită deja, de pildă, seara antologiei Ion Creangă în luminile rampei (dramatizări), ca şi lansarea mai matinală a volumului colectiv, de studii, Tânărul artist de teatru. Istorii româneşti recente, rod al unui proiect cu finanţare europeană, în substanţială corelaţie cu „Tânărul artist român”-focus al ediţiei. Noi, ieşenii de orice vârstă care ne-am bucurat de zilele şi serile acestui Festival, avem pentru ce le mulţumi iniţiatorilor-organizatori, în frunte cu Oltiţa Cîntec şi Ioan Holban: pentru dăruirea şi generozitatea cu care ne-au făcut acest dar, tuturor spectatorilor ieşeni şi Iaşului-candidat pentru CCE-2021. FITPT e un „copil” (are doar 8 ani) reuşit al vieţii culturale din Cetate. Să-i urăm ”La Mulţi Ani rodnici!”.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar