Subdezvoltare şi eroism retoric

I. Politica subdezvoltării

În România avem 650.000 de salariaţi care câştigă lunar cel puţin 2.800 de lei net. Dacă lor le adăugăm proprietarii de firme şi de pfa-uri, freelancerii pe drepturi de autor şi ceva pensionari, putem aproxima generos un număr de 2 milioane de oameni care au venituri lunare nete de cel puţin 2.800 de lei – iar asta înseamnă 10% din totalul populaţiei.

Dacă 2.800 de lei pare o sumă prea mică, hai să ne referim la cei cu venituri lunare nete de cel puţin 1.000 de euro. Într-o aproximaţie la fel de generoasă, ei sunt cam 1-1,5 milioane.

Acum, fireşte, 1.000 de euro pe lună e în realitate o sumă derizorie – mai puţin pentru ţări ca România, unde două treimi dintre salariaţi câştigă cel mult 1.500 de lei pe lună net (iar marea majoritate a pensionarilor câştigă şi mai puţin) – dar hai s-o luăm ca punct de reper.

Ei bine, doar ăştia 1-1,5 milioane sunt cumpărători de locuinţe, de automobile, de vacanţe, de bunuri de folosinţă îndelungată, de produse middle-end (şi parţial high-end) şi aşa mai departe. Dintre ei, 10-20% sunt în Bucureşti, iar restul sunt împrăştiaţi prin ţară, deci nici măcar nu-i ai pe toţi la un loc. Tot ei sunt principala sursă de finanţare a serviciilor publice.

Iar dacă asta e realitatea din teren, am o întrebare pentru cei de dreapta: de unde piaţă în România? Care piaţă? 1-1,5 milioane de cumpărători împrăştiaţi prin toată ţara sunt prea puţini (raportat la dimensiunile României şi la populaţia ei) pentru a asigura o economie în expansiune.

Pur şi simplu nu ai cui vinde. Degeaba ai o grămadă de angajaţi în supermarketuri dacă salariile lor sunt atât de mici încât nu-şi pot permite să cumpere mai nimic din supermarketul respectiv. Şi la fel şi în celelalte industrii.

Pe scurt, România este mult prea săracă pentru a avea o piaţă funcţională.

Am o întrebare şi pentru stânga progresistă: vreţi servicii publice ca-n Occident? Păi cum, când statul nu reuşeşte să absoarbă decât 30% din PIB. Şi cum ar putea statul să absoarbă mai mult dacă piaţa românească e cea care e? De unde altcumva am putea finanţa servicii publice decente dacă piaţa internă e compusă din cel mult 5-7% din totalul populaţiei?

Statul român e ăsta care e fiindcă piaţa internă e înfricoşător de subdezvoltată.

În concluzie: vreţi o ţară ca afară, cu o piaţă competitivă şi servicii publice de calitate? Atunci trebuie să fim cu toţii de acord, de la stânga la dreapta, că politica de dezvoltare economică a României trebuie reformată radical.

Fără o concentrare masivă pe dezvoltarea pieţei interne (inclusiv pe creşterea puterii de cumpărare), nu vom avea nici o piaţă cum vrea dreapta, nici un stat cum vor centrul şi stânga.

II. Eroi ai bătăliilor imaginare

Bun, am înţeles, aţi trăit în comunism. Şi eu. Chestia asta v-a marcat. Şi pe mine. Aţi combătut şi combateţi comunismul. Şi eu.

Dar să continuaţi să aveţi drept principal reper existenţial regimul comunist şi retorica lui la 26 de ani de la prăbuşirea regimurilor comuniste, să faceţi atacuri de apoplexie la auzul cuvântului „redistribuţie” şi spume la gură când cineva aduce vorba despre egalitate şi incluziune socială – pe scurt, să demonstraţi constant o neînţelegere masivă a modului de funcţionare al democraţiilor avansate (deşi, repet, aţi avut 26 de ani la dispoziţie, în care aţi fost expuşi la democraţiile occidentale), ei bine, asta mi se pare intolerabil.

Anticomunismul românesc (în versiunea lui postcomunistă) e plin de figuri la fel de sinistre ca alea ale comuniştilor de odinioară. Incompetenţa democratică a anticomuniştilor ăstora e descalificantă.

PS Nu cred nici în mitul generaţiilor născute după comunism (care ar fi astfel, prin simplu accident biografic, intrinsec mai bune şi mai curate). Mitul ăsta a fost aplicat iniţial generaţiei mele la începutul anilor 90 (când eram tineri – şi astfel „necorupţi” de comunism).

Cred, dimpotrivă, că generaţiile astea au ratat şansa de a sta faţă în faţă cu un adversar redutabil. Mă uit, de exemplu, la unii dintre tinerii de azi şi pot să bag mâna-n foc că dacă s-ar fi născut cu 30 de ani mai devreme ar fi devenit turnători fără mari drame lăuntrice. Asta dacă n-ar fi devenit de-a dreptul activişti comunişti.

Când nu ai în faţă un duşman puternic, habar n-ai câte parale faci de fapt.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist