Umbra lui Eliade (I)

Atunci când se năştea, în urmă cu 110 ani, Mircea Eliade nu avea de unde să ştie că era hărăzit unei destin neasemenea în cultura română. El a crezut toată viaţa că ziua sa de naştere este 9 martie, aşa a trecut-o în toate actele, dar Registrul de Stare Civilă al Primăriei Bucureşti consemnează, cu rigoarea implacabilă a arhivei, că Mircea, fiul lui Gheorghe şi al Jeanei, s-a născut pe 28 februarie/ 13 martie 1907. Sub patronimul lui Ion Heliade Rădulescu, în cinstea căruia tatăl său îşi schimbase numele de familie (Ieremia), Mircea se dovedeşte un copil precoce ahtiat după ştiinţă şi scris, pasionat de natură şi fascinat de morfologia lui Linné, savantul suedez care a cartografiat lumea botanicii şi a zoologiei, morfologie care va sta, simbolic, la baza întregului său edificiu istoriografic de explicare a istoriei religiilor. De altfel, pentru mine, Mircea Eliade stă în primul rând alături de Universitatea din Chicago care are, la intrarea principală, o impozantă statuie a lui Carl von Linaeus (Linné) la câţiva zeci de metri de catedrala Rockefeller unde, luni, 28 aprilie 1986, la ora 2.00 p.m., s-a ţinut unul dintre cele mai fastuoase servicii memoriale dedicate unui profesor al acestei celebre universităţi americane, ridicată, la 1900, prin osârdia multimilionarului fondator al celebrei companii petroliere Standard Oil. Gândită din capul locului a avea un caracter ecumenic, fapt care a atras fulgerele ortodocşilor conservatori pentru că la final savantul român a fost incinerat, înmormântarea lui Eliade a mai avut un eveniment special dincolo de slujba oficiată de Charles Long ajutat de Nathan A. Scott, Joseph M. Kitagawa şi Bernard O. Brown, de orga şi corul catedralei: au citit, la catafalc, pagini din opera ştiinţifică şi literară a celui dispărut, în română, franceză şi engleză, Ioan Petru Culianu, Paul Ricoeur, Saul Bellow şi Wendy Doninger (pe atunci O’Flaherty). A fost, spun martorii, o slujbă înălţătoare, neobişnuită pentru atmosfera mai curând laic-protestantă a lumii academice din Chicago, cu un fast desuet bizantin, dar emoţionant, în tradiţia sud-est europeană, pe măsura celui care trecea în veşnicie. Incinerarea, care stârnit, după cum spuneam, fulgerele retorice ale preotului Calciu-Dumitreasa, este o practică curentă în Chicago, nu atât din considerente religioase, cât din cauza preţului fabulos pentru centimetrul pătrat din cimitirele supraaglomerate din oraş. Mircea şi cu Christinel stau cuminţi, în două urne îngropate în Oak Woods Cemetery de pe strada 67 din Hyde Park, South Chicago, sub o mică cruce şi o placă de marmură de câteva palme (loc şi monument cumpărate de universitate în cinstea profesorului) pe care scrie graţios, cu litere gotice, "Nous avons fait un bon voyage".

Azi Eliade nu prea mai e la modă. Dacă pentru generaţia interbelică şi postbelică a României (cu prelungiri până la aceea a ceauşismului târziu) a reprezentat un model de reuşită academică şi culturală la scară planetară, pentru cei mai tineri, fascinaţi astăzi de alte mode intelectuale sau de codurile de înţelegere a lumii dictate de noul conformism, el nu mai reprezintă decât o fotografie îngălbenită într-un pantheon expirat şi controversat. Dacă nu îl ignoră pur şi simplu (fără să-i fi citit cărţile, fireşte!), o bună parte din publicul educat de astăzi îl percepe reducţionist doar din perspectiva febrei politice din tinereţe, judecându-l superficial pe un fragil teritoriu al anatemei morale lipsită de nuanţe şi de înţelegere a contextelor istorice.

E foarte adevărat că metoda şi perspectivele sale academice asupra istoriei religiilor sunt depăşite astăzi, la peste patru decenii de la momentul lor de glorie. (Ceea ce nu le-a împiedicat însă să intre deja în istoria disciplinei şi să fie predate ca atare.) E adevărat, de asemenea, că dezbaterea morală privitoare la angajamentele politice interbelice, alături de gruparea radical antisemită condusă de Corneliu Zelinski (zis şi Zelea-Codreanu), asumată de o generaţie intelectuală cu capacităţi strălucite se cuvine a fi dezbătută cu toată rigoarea şi fără menajamente, însă continui să cred că un personaj precum Mircea Eliade merită în continuare să i se acorde în România măcar atenţia de care se bucură în Polonia (pentru a compara ceea ce e de comparat) cu toate controversele pe care le stârneşte. Mai ales că el este o foarte interesantă probă de coincidenţă a contrariilor.

Unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale formării sale intelectuale îl constituie amestecul neaşteptat de scientism articulat, dezvoltat cum spuneam din teoriile lui Linné, devenit aproape un program de viaţă în tinereţe, cu izul ameţitor al misticii pe baze metafizice. Conjuncţia aceasta de rigoare occidentală şi intuiţie orientală ar putea fi şi astăzi, cred eu, într-un timp al sincretismelor năucitoare, o cheie interesantă de citire a operei sale. Nu neapărat din perspectiva jocului său hermeneutic prin care identifica moduri de camuflare a sacrului în profan, ci, mai degrabă, din recitirea eternei teme a insulei paradisiace, a teritoriilor exotice (culturale, nu turistice) ca fiind fascinante proiecţii intelectuale, demne de a fi integrate în naraţiunea contemporaneităţii. Este aici un filon pe care Eliade l-a construit în siajul prozelor eminescine, precum Insula lui Euthanasius, care nu cred că e complet secat. Chiar dacă unele teritorii marginale ale socialului devin, prin acţiune civică şi prin conformism voluntar faţă de mode, teme centrale ale dezbaterii publice contemporane, cred că vasta catagrafie a vieţii spirituale articulată de Eliade la finele anilor ’70 mai are încă resurse să surprindă.

Mai există, de asemenea, o altă direcţie de cercetare, insuficient exploatată critic: literatura în limba română. Într-un interviu cenzurat pe care l-a publicat Adrian Păunescu în Contemporanul, în 1971, Mircea Eliade era readus în atenţia publicului românesc ca urmare a unei decizii a lui Ceauşescu, după vizita preşedintelui american Richard Nixon, în încercarea de a-l transforma într-un prieten al regimului naţionalist-comunist, în creştere de vizibilitate în lume datorită poziţiei adoptate în 1968, la invadarea Cehoslovaciei de către URSS şi de regimurile satelit din Est. Atunci, prin mijlocirea presei culturale din ţară, formularea lui Eliade privitoare la literatura sa a intrat în memoria tuturor: "Visez în limba română", spunea poetic savantul american de origine română. E oare şi acesta un vis sfârşit? (Continuarea în ediţia Ziarului de Iaşi din 22 martie)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor