Vânturile schimbării

Ei bine, recunosc, am pus special titlul acesta, cu trimitere la cântecul lui The Scorpions, ca să înşel aşteptările cititorului. Trăim în plină epocă a postmodernismului, am dreptul şi chiar datoria să fac ce vreau cu cititorul şi chiar cu mine, autorul acestui articol. Ar fi păcat ca, după atâţia ani în care ne-am tot prefăcut şi voi, şi noi că lucrurile sunt într-un fel, când de fapt erau altfel, să nu profit de această libertate a exprimării şi a jocului şi să nu scriu fix ceea ce îmi trece prin cap.

Un cititor obişnuit s-ar fi gândit imediat după citirea titlului la Rusia, Gorbaciov, Perestroika, comunism, revoluţie, victoria democraţiei, Uniunea Europeană, globalizare, ş.a.m.d. Când de fapt eu nu am ştiut cum să spun mai bine ceva legat de pârţuri.

Există o reţinere tradiţională în privinţa acestui aspect al vieţii noastre fiziologice care începe să fie acoperită de un val de deschidere la propriu şi la figurat ce vine dinspre lumea occidentală. Vesticii îndeamnă la renunţarea la toate prejudecăţile, la manifestarea noastră directă şi sinceră ca oameni şi animale în deplină libertate. Mi-am dat seama, cu prilejul urmăririi unei emisiuni Dr. Oz, cât de înapoiaţi suntem noi, balcanicii, că ne tot ferim să râgâim în public, să ne scărpinăm în locuri intime de faţă cu alţii, să ne eliberăm de gaze zgomotos cu toată puterea şi tot aşa mai departe. Cu alte cuvinte să ne exprimăm pornirile naturale care ne caracterizează şi ne însoţesc zi de zi. O jenă în stomac, o crampă, un junghi, toate sunt cu noi şi oricât ne-am strădui nu le putem anula. Şi ce, nu are dreptate, dr. Oz? Toate reţinerile, oricât de mici ar fi, duc la stres care acumulat poate ajunge la cote alarmante ce ne pun sănătatea şi viaţa în pericol. Femei şi bărbaţi laolaltă scoatem prin toate orificiile zilnic, ceas de ceas tot ce avem de dat şi nu ar trebui să ne ruşinăm de asta. E normal. Să-i dăm drumul, aşadar, fraţilor, asta e soluţia!…

Numai că în ce mă priveşte, educaţia exagerată, aflată permanent în luptă cu dorinţa de eliberare naturală, a avut ca rezultat o exacerbare a nimic altceva decât a atenţiei mele în acest aspect, dublată de netrebnica imaginaţie ce mă aduce uneori în pragul disperării. Începând de la acea emisiune tv nu pot să mă abţin să gândesc şi să observ tot felul de detalii la cei din jur pe care nu le observasem până atunci din jenă sau din neatenţie. Văd, de exemplu, în momente dintre cele mai solemne pe oameni făcând gesturi ciudate la prima vedere, iar după o analiză atentă îmi dau seama că de fapt era un banal fâsâit sau o mâncărime intimă. Satisfacerea acestor nevoi aducea imediat un zâmbet de mulţumire pe faţa preşedintelui de comisie de la examen sau a inspectorului fiscal ce verifica actele contabile. Nu, nu era nimic în neregulă cu tine sau atitudinea ta, era ceva din interiorul lui care a trecut, gata, acum e bine… Cu siguranţă s-au stârnit conflicte de la banale constipaţii, la fel cum s-au rezolvat dileme imposibile în urma dezamorsării unor balonări chinuitoare.

Nu îţi trece prin cap să îţi imaginezi cum face duş Angela Merkel, nu? Mie da. Nici prin câte încercări trebuie să treacă regina Angliei ca să aleagă desuurile cu care se va prezenta la o paradă a armatei britanice? Pălării? asta e ceva banal. Ţi-l imaginezi pe Vladimir Putin în pijamale spălându-se pe dinţi? Eu da. Pentru că am o imaginaţie scăpată din frâu, pe care nu o mai pot controla, care mă distrează, dar mă şi îngrijorează în acelaşi timp.

Aşa am ajuns să nu îmi scape nimeni, nici prezentatoarele cele mai suave de televiziune, nici concurentele la Miss, nici preşedintele ţării care ţine o cuvântare în spatele pupitrului său, nici Conchita Wurst în timp ce cântă, vânzătorul de la chioşcul din colţul străzii, elevul ce fumează pe ascuns după bloc, nimeni. Urechile mele acum percep cele mai suave şi susurânde ghiorăituri de maţe, fornăitul cel mai insesizabil al nasului, plescăitul necontrolat din buze sau limbă, gesturi care arată o jenă semn că te strâng chiloţii sau sutienul sau cureaua. Se gândeşte oare fiecare câte alte lucruri face Măruţă pe canapea de fiecare dată în timpul emisiunii lui lungi şi plictisitoare?…

Acum e vremea examenelor. O întreagă tevatură. Mulţi se constipă în asemenea momente, transpiră continuu, au palpitaţii, alţii îşi dau peste cap întregul organism, iar alţii sunt complet imuni. Corpul răspunde în diverse feluri la stres. Eu unul, de cele mai multe ori, am fost martorul propriei transportări în timp. Pentru mine, întotdeauna cele 3 ore de examen au trecut ca trei secunde făcându-mă să scriu pe ultima sută de metri cu înfrigurare ceea ce era mai important şi să fiu ultimul care iese din sală în şuturile supraveghetorilor plictisiţi de prezenţa mea, conştientizând abia atunci că mi-e foame, mi-e sete şi că sunt balonat până la refuz. Am auzit în schimb pe alţii care nu mai pot face nimic fizic două zile înainte şi două după, ceea ce e mult mai grav.

Există mari diferenţe între cum privim aceste aspecte. Mulţi sunt ascunşi, insesizabili, alţii deschişi, „de încredere”. Pentru unii doar bătăile inimii sunt sunete nobile, frumoase, restul fiind scârboase, pentru alţii toate sunt doar necesare ca şi gâlgâitul intestinelor. Unii vor să trăiască într-o lume în care femeile sunt zâne care nu merg niciodată la toaletă, nu transpiră şi nu râgâie, alţii însă le vor murdare de noroi. Asta e, oricum ai fi însă, trebuie să îmi dai dreptate: nimic nu se compară cu o lectură relaxantă în liniştea şi propriul miros de pe tronul toaletei…