Caută 
1 MIN
Mihail Sebastian a murit călcat de un camion. Tocmai scria la romanul Accidentul. Vă imaginaţi că, în Bucureştii anului 1945, erau puţine vehicole, şi totuşi unul a dat peste autorul Stelei fără nume…
Unsprezece ani mai târziu, Nicolae Labiş era strivit de un tramvai, în împrejurări neelucidate. Dacă a fost accident sau crimă cu premeditare, se pare că nu se va şti niciodată.
La cutremurul din 1977 au murit 16 scriitori; pe unii dezastrul i-a prins în casă (Veronica Porumbacu, M. Petroveanu, M. Gafiţa), pe alţii în stradă (Daniela Caurea, Al. Ivasiuc). Moartea alege. Şi te întâmpină. Dan Deşliu – un foarte bun înotător – s-a înecat în mare, la Olimp, într-un loc unde mai înotase de sute de ori.Tot acolo se înecase, cu câţiva ani înainte, prozatorul Marcel Constantin Runcanu, fost rugbist de performanţă, o forţă a naturii. Laurenţiu Ulici era un tip pe cât de inteligent, pe atât de prevenitor. Şi totuşi, a murit intoxicat cu dioxid de carbon, într-o casă al cărei horn nu fusese curăţat… Mihai Ursachi a murit pe casa scării, pentru că nu a fost nimeni care să-i dea un minim ajutor. Cezar Ivănescu s-a decis să i se facă o operaţie, fără de care ar mai fi trăit mult şi bine…
Eugen Axinte s-a urcat pe o scară, să ia o carte de care avea urgentă nevoie, de undeva de pe raftul de sus al bibliotecii. A căzut, şi-a strivit genunchii, coastele i-au intrat în plămâni… A supravieţuit câteva zile…
Puţină lume ştie că Eugen s-a născut la Stolniceni-Prăjescu, în judeţul Iaşi, loc de unde – spunea el cu mândrie – provine Matei Millo, întemeietorul teatrului românesc modern. Şi-a început facultatea (română/ franceză) la “Cuza” ieşeană, dar n-a finalizat-o, mutându-se la Cluj, unde a urmat “Geografie – limbi străine”. Făcea parte din cea mai consistentă generaţie “Echinox”, revistă la care a şi lucrat, împreună cu Ion Pop, Adrian Popescu, Petru Poantă, Dinu Flămând, Vasile Sav, Eugen Uricaru şi atâţia alţii – nume de rezonanţă în literatura anilor ’80, şi nu numai. Nu ştiu ce l-a oprit să se afirme în toată plenitudinea talentului său. Sau ştiu. Eugen Axinte era un risiptor de sine şi un generos cu alţii. Când l-am cunoscut, spre sfârşitul anilor ’80, la Vatra Dornei, putea să-ţi vorbească ore în şir despre colegii lui de generaţie, dar cu greu se lăsa convins să-ţi arate, să-ţi citească din propriile-i scrieri. Mi-a trebuit multă persuasiune ca să-l determin să publice de câteva ori (în câţiva ani) în “Cronica” – unde lucram pe atunci. În schimb crease, împreună cu Cornelia Maria Savu şi nou apăruta Anica Facina, o ambianţă literară şi făcuse din oraşul Dornelor şi al veveriţelor – un punct de atracţie pentru scriitori-prieteni. Acolo, împreună cu alţi doi “cronicari” (Paul Balaur, regretatul Vasile Constantinescu), cu echinoxiştii Adrian Popescu şi Vasile Sav, cu Sergiu Adam, de la “Ateneul” băcăuan, ne lansam cărţile, susţineam recitaluri de poezie, făceam publicitate (fără vreun efect vizibil) revistelor la care lucram… Am şi acum în memorie o întâlnire, la Dorna Candreni, cu “Fiii satului”, când am fost făcuţi “cetăţeni de onoare ai comunei”, deşi niciunul dintre noi nu-şi avea sorgintea acolo… Cu atât mai grele ne erau despărţirile… Într-o noapte, cum noi eram cazaţi la un hotel din preajma Gării, am condus-o, in corpore, pe Cornelia, acasă. Locuia pe strada Vicilicilor, drept pentru care am vrut să aflăm cine au fost, ce e cu vicilicii ăştia… Şi uite aşa, ne-am condus toată noaptea unii pe alţii, până când, venindu-ne trenurile personale (sau accelerate?), ne-am dus fiecare cu trenul ce îl avea…
Apoi, câteva veri la rând, le-am fost, lui Eugen şi Ilonei, oaspeţi, devenind prieteni de familie, dedându-ne la degustări de elixiruri bahice şi literare, dar şi la diferite jocuri şi concursuri, dimpreună cu copiii (aflaţi – ai lor şi-al nostru – cam la aceeaşi vârstă), sau jucându-ne doar noi, adulţii, copilăreşte… Cum să uit un joc căruia îi ziceam “hop-hop” (un fel de ţintar) sau, desigur, partidele de şah, ce păreau eterne…
Revoluţia a produs mutaţii şi rupturi, chiar între prieteni. N-a fost şi cazul nostru, doar că, familia Axinte mutându-se la Braşov, ne-au trebuit vreo 10 ani ca să ne redescoperim. Liantul, între noi, a rămas scriitoarea Anica Facina (şi ea originară din judeţul Iaşi), care a reuşit să ne adune din nou la Dorna, la un fel de trialog literar Braşov-Vatra Dornei-Iaşi. S-a relegat o prietenie, s-au făcut altele, noi. Datorită lui Eugen, i-am cunoscut pe A.I. Brumaru, mai târziu pe Adrian Munteanu şi pe ceilalţi convivi ai săi din urbea spre care a pornit, cândva, prima scrisoare în grai românesc. (I pac dau ştire măriei tale za lucrul turcilor…) Internetul, tele-mobilul ne-au facilitat o comunicare aproape continuă, în ultimii ani. Ne-am mai revăzut o singură dată, la “Bolta Rece”, când Eugen venise la Iaşi pentru a regla niscaiva moşteniri de familie. Vara trecută am ratat o descindere la Braşov – în urma repetatelor sale chemări – însă era cât pe ce să ne revedem, în toamnă, la Iaşi. Venise, cu maşina unui prieten, la Suceava, la o reuniune a Societăţii Scriitorilor Bucovineni (din care făcea parte) şi intenţiona să treacă şi prin urbea mult dragă lui, dar un viscol pe cât de timpuriu, pe atât de spăimos, l-a determinat să schimbe itinerariul.
Incredibil, dar Eugen Axinte a debutat editorial în 2001, la vârsta de 55 de ani, depăşind toate recordurile (notabile) în materie. Colegii lui de generaţie avuseseră timp să se afirme, glorios, sau să se rateze. Atât volumul de debut (Cavalerul de Frig), cât şi următoarele (Cântecul harfistului, Avatarii, Autopsierea Labirintului) i-au adus comentarii, premii şi recunoaşteri generoase şi binemeritate. Totuşi, când m-a solicitat să-i dau o recomandare pentru a deveni membru al Uniunii Scriitorilor, mi s-a părut o glumă (poate şi datorită faptului că întrerupsesem, un timp, legăturile): nu-mi venea a crede că Eugen Axinte nu face parte, oficial, din breasla pe care o onora cu întreaga sa ţinută literară. Manuscrisele, care îl aşteptaseră, cuminţi, în sertare, îşi cereau dreptul la existenţă publică. Dacă ar fi apărut cu 20-30 de ani mai devreme, Eugen Axinte ar fi fost un scriitor de top al generaţiei ’70. Pierduse un tren, dar nu gloria literară, fie şi efemeră, era ţinta sa, ci construirea de sine, situarea in media res, aventura în vastul câmp al cunoaşterii, din care îi izvora poezia. Căutând noduri şi semne, dar nu ca Nichita Stănescu, ci mai degrabă în linia lui Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Cristian Simionescu sau Vasile Vlad, Eugen Axinte tenta a scrie epopeea unei păsări / pe zidul neantului. El era un poet care-şi zideşte în pulberi şi durate cântecul, rostirea, în sensul filosofic pe care i l-a dat Noica şi-n siajul unor mitologii insolite, criptice, a căror taină, deseori, blagian, o sporea.
Am avut inspiraţia să-i găzduiesc, în “Cronica veche”, în octombrie anul trecut, o pagină de poeme, fapt care i-a produs o vădită încântare. Poetul începuse a se preocupa (benefic) şi de sine. Pregătea o carte (de memorialistică, de eseuri), Călător prin vârste. Chemările lui, către mine, către alţii, erau ca nişte ultimatumuri. Simţea, oare, că timpul nu va mai avea (cu el) răbdare? Şi, prea târziu, ce ofrandă pot să-i aduc, dincolo de aceste cuvinte, decât Ofranda poeziei, pe care el însuşi ne-a dăruit-o: Cu dreaptă măsură îmi stau, sunt / noimă şi crug, şi liman / adieri în cuvânt înfiripă // întocmai luminii rostirea-şi zidesc / în tainice vise-adăstând // sunt limpezi izvoare de cântec // tăcerii zidindu-i veştmânt // ospătate-s, în şoaptă, miresme / şi flăcări, şi humă // din cenuşa acestui cuvânt.
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist.
