Campionatul anonimilor

Campionatul European de fotbal s-a incheiat, microbistii au intrat in vacanta pina la inceperea competitiilor interne, insa pentru reporterul roman care a urmarit Euro 2000 la fata locului, din prima pina in ultima zi, impresiile ramin inca foarte puternice. Dincolo de emotiile pricinuite de unul sau altul dintre jocuri, de senzatia unica pe care o ai atunci cind te afli pe un stadion plin ochi cu zeci de mii de fani inflacarati din cele mai indepartate colturi ale continentului, dincolo de bucuria ori tristetea provocata de evolutia echipei Romaniei, am ramas cu admiratia nemarturisita fata de efortul organizatoric deosebit facut de cele doua tari gazda, Olanda si Belgia.
Nu a fost vorba de un efort sustinut pe perioada a doar trei saptamini, cit a durat competitia, ci de unul lung de cinci ani de zile, care a inceput in ziua desemnarii celor doua tari ca organizatoare ale Euro 2000 si s-a incheiat abia cind ultima echipa si ultimul suporter au plecat acasa. A fost primul campionat organizat simultan in doua tari si multi s-au intrebat daca acest experiment va reusi, daca belgienii si olandezii vor sti sa treaca peste orgoliile si animozitatile inerente pentru a face o treaba buna impreuna. Opinia generala a fost ca lucrurile au decurs mai bine decit se astepta si ca am avut parte de o competitie frumoasa, in care aspectele de culise au fost bine puse la punct si nimeni n-a avut de suferit de pe urma organizarii.
Evident, au mai existat si mici scapari: unele trenuri pentru suporteri au plecat din gara cu intirzieri de citeva minute fata de ora anuntata; in unele rinduri, fortele de ordine au fost poate mai exigente decit era nevoie; poate ca, uneori, noi, ziaristii, am fost nemultumiti de viteza cu care ne parveneau informatiile; poate ca si preturile ar fi putut fi mai mici. Dar toate acestea apar de inteles cind ne gindim ca asupra acestor doua tari mici, care, luate impreuna, nu fac cit Romania, s-au napustit, intr-un interval de trei saptamini, aproape un milion de suporteri, dornici sa vada cit mai multe meciuri si sa se distreze in orice conditii. Fara exagerare, cred ca 99% dintre ei si-au atins telul cu virf si indesat.
A existat, evident, o pregatire minutioasa a fiecarui eveniment in parte care a compus uriasul puzzle numit Euro 2000. De la seful comitetului de organizare al Campionatului, care marturisea ca n-a avut o noapte de somn adevarata in acest an, si pina la ultimul sofer de autobuz, care ii avea in grija pe suporterii ce trebuiau sa ajunga la stadion ori la gara, cu totii au repetat inainte, pina la automatism, ce au de facut pentru ca totul sa iasa, pe cit se poate, fara cusur. Atitudinea lor este de inteles. Ei, ca si fortele de ordine, ca si cei care lucrau la hoteluri, in gari ori aeroporturi erau platiti pentru asta si era normal sa-si doreasca sa-si faca treaba cit mai bine.
Dar in spatele lor, aproape nevazuti, necunoscuti, s-au aflat alte mii si mii de persoane, asa numitii voluntari, fara ajutorul carora indraznesc sa spun ca acest Campionat European nu s-ar fi putut desfasura. Ei erau cei care impinzeau stadioanele la meciuri, pentru a-i ajuta si a-i tine in acelasi timp in friu pe suporteri, ei misunau la centrele de presa pentru a le face ziaristilor viata mai usoara, tot pe ei ii intilneai mereu pe strada, incercind sa te indrume spre destinatia ta. Ei bine, acesti oameni, in marea lor majoritate tineri, nu au primit bani pentru efortul fantastic depus in cele trei saptamini de foc. Comitetul de organizare le-a facut cadou cite un echipament sportiv Adidas (care in Europa de Vest nu inseamna, totusi, extrem de mult) si, in rest, au ramas cu satisfactia de a fi fost in primele rinduri ale acestui eveniment unic si de a fi pus umarul la slefuirea prestigiului propriei tari.
La toate acestea ma gindeam cind mi-am amintit ca si Romania va gazdui in decembrie un eveniment sportiv important, chiar daca nu de aceleasi dimensiuni – Campionatul European de handbal feminin. Poate ca multe din dificultatile pe care le intimpinam in momentul de fata cu organizarea acestei competitii n-ar fi existat daca s-ar fi apelat la sprijinul benevol al celor dornici sa dea o mina de ajutor. La fel de bine s-ar putea sa nu se fi prezentat nimeni, caci Romania este inca tara in care intrebarea retorica "da’ eu cu ce ma aleg din asta?" este la putere. Poate si de aceea distanta care ne separa de tarile Europei de Vest – mi-am dat seama o data in plus cu ocazia acestui campionat – este infinit mai mare decit citeva mii de kilometri de pe harta… (Ion TEODOR)