Criza cresterilor salariale

Cei care apara public masura de crestere cu 50 de procente a salariilor profesorilor, in frunte, bineinteles, cu liderii sindicali, vorbesc despre importanta strategica a educatiei. Drept exemple, se fac adesea trimiteri la tarile scandinave sau la cele baltice, bine plasate pe plan international intr-un clasament al competitivitatii, unde ponderea bugetului educatiei in PIB este ridicata. O alta linie de argumentatie vorbeste despre faptul ca au loc atitea achizitii discutabile la preturi umflate, si am avut parte de multe astfel de cazuri in ultima vreme, incit e imoral sa refuzam acum o astfel de masura legitima, dreapta, pe deplin justificata. Pe de alta parte, primul ministru si echipa sa critica vehement legea votata in Parlament, promulgata zilele trecute de presedinte, acuzindu-i pe sustinatorii initiativei – lista pe care tocmai a fost adaugat si numele lui Traian Basescu – de populism si iresponsabilitate. Motivul: cavalcada maririlor salariale va da literalmente peste cap economia Romaniei, cu atit mai mult cu cit ne aflam intr-un climat de criza profunda la nivel global.

Toate aceste argumente merita, fiecare, o discutie separata si mai ales o corecta asezare in context. In primul rind pentru ca intre declaratiile publice, motivatiile reale ale actorilor politici si sindicali implicati si, in ultima instanta, realitatea de pe teren sint distante considerabile. Sa le luam pe rind.

Prima problema e aceea ca orice discutie ar trebui sa plece de la costurile pe termen mediu si lung ale unei astfel de masuri. Care in final nu are cum sa se limiteze doar la profesori, oricit s-ar sustine contrariul. Vom avea parte, cu siguranta, de o mare agitatie sindicala, pentru ca celelalte categorii de bugetari nu vor rata ocazia ce li se ofera, spunind ca sint la fel de indreptatite sa beneficieze de un tratament asemanator – un argument foarte greu de combatut mai ales cu doar citeva saptamini inainte de alegeri.

Ceea ce inseamna ca am avea pe lista circa un million de bugetari care ar trebui sa primeasca in final o majorare salariala de 50 de procente. In acest punct trebuie facute doua remarci: deficitul bugetar se va deteriora sever si vom ajunge in situatia in care, in medie, salariile din zona bugetara vor fi de aproape doua ori mai mari decit cele din economia privata. Ultima constatare nu e doar de natura statistica, ci e una profund destabilizatoare pentru intreaga piata a muncii din Romania. In mod normal, vor creste presiunile salariale in zona privata – am avut deja un prim exemplu la Nokia, desi, la nivelul actual al productivitatii muncii de la noi, marja de joc din acest punct de vedere e destul de limitata. Or, sa nu uitam ca, dincolo de importanta sociala a fiecarei categorii in parte, din punct tehnic bugetul e alimentat de economia privata. Daca economia privata se gripeaza, toate frumoasele, optimistele prognoze bugetare sar in aer.

Sigur, statul poate ceda si, cu riscul cresterii accentuate a deficitului bugetar, poate decide sa satisfaca toate cresterile salariale solicitate. Cum insa nimic nu este pe gratis, costul pentru economie va fi unul major. Nu e vorba doar de inflatie, desi chiar si acesta singur e un argument extrem de serios, ci, pe ansamblu, de capacitatea Romaniei de a ramine cit de cit competitiva si atractiva pentru investitii, intr-o perioada care se anunta foarte grea pe plan global din acest punct de vedere.

Dar sa trecem la restul argumentelor. Cele morale si cele care aduc in discutie rolul strategic si impactul major pe care il are educatia asupra nivelului de competivitate al unei tari. Nimeni nu are cum pune macar un moment in discutie soliditatea argumentului. Dar trebuie sa fii de-a dreptul naiv sa-ti imaginezi ca o crestere generala cu 50 de procente a salariilor din invatamint, nediferentiata, fara o grila de criterii, va avea drept rezultat o crestere a calitatii educatiei din Romania. Nici vorba. Intr-un sistem nereformat, poti arunca saci de bani la nesfirsit si nu se intimpla in final nimic. Avem nenumarate exemple pe glob din acest punct de vedere. Daca, in schimb, s-ar fi alocat un fond general (egal cu cresterea solicitaa), care, pe de o parte, sa regleze discrepantele din zona inferioara a scarii salariale, introducind, de exemplu, mari stimulente pentru profesorii din invatamintul rural, aflat intr-o situatie catastrofala, iar pe de alta parte sa premieze consistent performanta in invatamint pe baza unor criterii de evaluare, atunci, chiar daca impactul financiar asupra economiei ar fi ramas in continuare ridicat, am fi avut macar sperante ca a fost creat un cadru care sa permita in viitor o crestere in calitate a invatamintului romanesc. O varianta, din pacate, extrem de improbabila.

In al doilea rind, fara un nivel relativ ridicat de investitii, inclusiv in infrastructura din sistemul de invatamint, tara nu se poate dezvolta. Faptul ca se fura la licitatii nu e un motiv sa nu le mai facem, ci doar sa cautam mecanisme care sa limiteze furtul si risipa. In fine, in al treilea rind, desi in acest caz retorica guvernului e in buna masura justificata, saminta raului a fost plantata mai ales in ultimul an de acelasi executiv condus de Calin Popescu-Tariceanu. Din dorinta de a satisface, pe de o parte, pretentiile PSD, pentru a se mentine la putere, iar pe de alta din tentatia de a cistiga puncte electorale, guvernul a pus chiar el in miscare caruselul populismului bugetar, plusind mai mult decit era nevoie la pensii si exagerind pe multe alte directii. De aceea, are, din pacate, prea putina legitimitate morala sa se prezinte acum drept o stavila in calea populismului altora.

Si o ultima constatare. Sigur, putini politicieni sint in stare, mai ales in perioadele electorale, sa reziste puseelor populiste. Dar nu doar politicienii, ci si o mare parte a societatii romanesti pare inca anesteziata, avind impresia ca actuala criza economica mondiala se intimpla pe o alta planeta. Din nefericire, cu totii vom fi nevoiti sa luam act de faptul ca nu este deloc asa.