Epitaf, fara parere de rau

„Despre morti, numai de bine”, asa se spune. Probabil din acest motiv televiziunile au primit condescendent moartea lui Silviu Brucan. Unii nu au ezitat chiar sa-i aduca elogii – de exemplu, Iosif Boda, care, nu intimplator, are cam acelasi profil ca Brucan: fost ideolog convertit in analist politic dupa 1989. Dincolo de cei care ii seamana, exista, desigur, multi altii care l-au admirat si care il regreta cu inocenta.
Admiratia pentru Brucan vine din mai multe surse si confuzii. Acesta a fost inainte de toate o figura notorie si un produs media. Se intimpla foarte des ca notorietatea sa fie confundata cu valoarea. Numele sau este hipercunoscut, gratie faimei pe care i-au creat-o, pe rind, Radio Europa Libera (ca semnatar al „scrisorii celor sase” adresata si indreptata impotriva lui Nicolae Ceausescu), Televiziunea Romana Libera (ca actor in evenimentele din 1989 si prim ideolog al regimului Iliescu) si, in fine, PRO TV (ca „analist politic” si „profet” in stare sa citeasca in abisurile politicii romanesti). Ceva mai putini sint aceia care stiu de Brucan inca de pe vremea „Scinteii” din perioada 1944-1956, cind a servit stalinismul ca secretar general de redactie al sinistrului oficios comunist…
Ca o bizarerie, notorietatea se combina, de multe ori, cu necunoasterea. Daca ne gindim bine, realizam ca stim extrem de putine despre Silviu Brucan si mai ales despre trecutul sau neguros. El este, ca sa spunem asa, un notoriu necunoscut. Biografia pe care i-au schitat-o televiziunile la moartea sa este compusa, in cea mai mare parte, din lucruri spuse chiar de Brucan despre sine. El si-a publicat memoriile si de aici s-au inspirat in graba cei care i-au rezumat viata. Insa, se stie acum, autenticitatea marturiilor sale este, de multe ori, indoielnica si acest lucru ar trebui sa stirneasca infinite precautii. Altii, care l-au cunoscut in tinerete, evita, de asemenea, sa atinga lucrurile delicate. De exemplu, Sorin Toma, fostul redactor sef al „Scinteii” in intervalul 1947-1960 (adica, aproximativ din aceeasi perioada cit Brucan a lucrat acolo), reuseste contraperformanta de a nu spune mai nimic despre fostul sau coleg in memoriile sale recent publicate. Or, rolul lui Brucan in timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de care era foarte apropiat, a fost extrem de important si in egala masura funest – lucru pe care, ca si in cazul altor supravietuitori post-comunisti, il vom descoperi curind, cu conditia deschiderii largi a arhivelor comuniste.
Dar chiar si cu ceea ce se stia deja, imaginea lui Brucan este revoltator de buna. Imaginea Monei Musca sau cea a lui Sorin Antohi sint astazi incinerate public, in timp ce efigia lui Brucan supravietuieste incinerarii sale fizice. Sinceritatea cinica se vinde mai bine decit marturisirea tirzie. Sa nu uitam ca Brucan a incitat la crima in „Scinteia”, impotriva elitelor interbelice, fapt suficient intr-o democratie consolidata pentru a atrage eternul oprobiu public. De la noi a primit ingaduinta, iar de la unii chiar pretuire.
In lumea unde stinga a facut ravagii, exista o irezistibila admiratie pentru stalinistii apostati. Brucan a beneficiat din plin de pe urma acestui mit, care pare sa sustina posibilitatea convertirii totale din greseala. Iliescu, la fel. Insa Brucan, ca si Iliescu, a fost un fals convertit. „Scrisoarea celor sase” a fost un act de curaj indreptat impotriva lui Ceausescu, nu insa si un veritabil manifest democratic. Aceasta cerea doar vagi reforme in interiorul comunismului, nu insa si rasturnarea regimului totalitar. Dupa 1989, Brucan a ramas ombilical legat de gindirea comunista, lucru care se vede prea bine in scrierile sale, presarate cu accente anti-capitaliste, anti-democratice si anti-occidentale. Conceptualizarea insolita din „analiza” sa politica combina dubios marxismul cu vulgata democratica, neavind in fapt nici o legatura cu traditia gindirii democratice. Din acest motiv, cartile sale sint, in buna masura, inutilizabile.
Nici „profetiile” sale nu ar fi fost de luat in seama daca nu ar fi beneficiat de mediatizare iresponsabila (in primul rind a PRO TV) si de naivitatea nauca a multor politicieni care mergeau sa i se confeseze si sa ii ceara sfaturi. Brucan a brevetat un tip de identitate publica bazat pe impostura: aceea a „analistului politic” fara studii, fara meserie si fara opera temeinica. Opiniile sale umorale si rezidual marxiste treceau drept adevaruri profunde doar pentru ca erau afirmate apodictic, fara urma de indoiala, cu larga mediatizare si la ora cu buna audienta. Cinismul sau era confundat cu inteligenta. Mizantropia, lipsa simtului etic si notele antidemocratice treceau drept expresii ale intelepciunii.
Brucan are multi urmasi. Am pomenit de Iosif Boda, despre care spuneam ca are in comun cu oracolul din Damaroaia multe din datele biografice. Boda a fost „directorul stiintific” al „Institutului de stiinte politice si de studiere a problemei nationale”, din cadrul Academiei „Stefan Gheorghiu”, in care a lucrat de pe pozitia de „cercetator” si Silviu Brucan. In timpul regimului ceausist, Boda a scris si el la „Scinteia”, unde, de exemplu, nu mai departe de 2 iunie 1989 – deci, la mai putin de sase luni pina la revolutie – facea apologia „democratiei comuniste” conduse de Nicolae Ceausescu. Si Boda s-a convertit in analist politic si beneficiaza duminica de rolul de invitat permanent, oferit, cu egala iresponsabilitate, de televiziunea publica. In ritmul acesta, nu mai iesim cu adevarat din comunism nici in 40 de ani.