Ilie Ilascu, sau sacrificiul inutil

Inca de mici copii, societatea are grija sa ne invete, cu asupra de masura, ce mari eroi a dat istoriei neamul romanesc; ce dirzenie au dovedit ei, atunci cind le-au fost puse la incercare legaturile cu "acest meleag", aflat, bineinteles, "la rascrucea tuturor rautatilor". Cu vocea plina de un patos adesea cabotin, invatatori, profesori, preoti, politicieni, vedete radio-tv, toti acestia povestesc poporului matur ori juvenil intimplarile dramatice si glorioase prin care au trecut personajele exemplare ce populeaza cartea de istorie. Despre aceste personaje ni se spune ca au devenit eroi ai neamului prin sacrificiul lor, prin faptul ca au inteles sa-si apere convingerile chiar cu riscul de a parasi aceasta lume in mod subit, ori in chinuri dintre cele mai groaznice. Iata de ce, ne spun dascalii de istorie, acesti eroi au binemeritat de la patrie. Iata de ce, ne spun constiintele natiunii, cultul acestor martiri e pe deplin justificat.
La romani, cind e vorba despre eroi, mai toate par sa fie bune si frumoase. Sau pe-aproape. Ce te faci, insa, atunci cind – absolut involuntar – esti contemporan cu un asemenea om? Ce face poporul roman (sau populatia, cine mai stie?), atunci cind, la 200 de kilometri de granitele Romaniei, patru romani stau in inchisoare de sase ani, pentru vina de a fi luptat impotriva unui regim de teroare, sustinut de straini si indreptat impotriva a tot ceea ce e romanesc? E posibil ca unii sa fi uitat numele acestor patru romani: Ilie Ilascu, Andrei Ivantoc, Alexandru Lescu, Tudor Petrov-Popa. Din cind in cind, numele lui Ilascu mai apare in vreo stire, in care ni se spune despre nu stiu ce declaratie de sustinere. Ori aflam, cu trimitere la "Vocea Rusiei", ca Ilascu si ai sai, vezi bine, n-ar fi decit niste teroristi, de vreme ce insusi Ilascu a recunoscut ca a luptat cu arma in mina. Teroristi sau securisti, oricum, ceva nu tocmai in regula, drept pentru care gazetele romanesti in cauza (nationale, vezi bine), ne dadeau de inteles c-ar trebui s-o lasam mai moale cu Ilascu. Mai ales ca ne-o spunea si "Vocea Rusiei"…
Desi de la tiparirea acestor timpenii au trecut mai bine de doi ani, nu s-au prea gasit gazetari ori politicieni cu capul pe umeri, care sa expuna populatiunii urmatorul rationament: in timp de razboi, clasic ori civil, unii lupta pe linia frontului, altii in spatele frontului; daca grupul Ilascu a indeplinit, in acord cu Chisinaul, misiuni "acoperite" in spatele frontului separatist, care e problema? E o realitate cu atit mai meritorie, mai ales daca luam in calcul si faptul ca pericolul plana nu doar asupra membrilor grupului Ilascu, ci si asupra familiilor lor, aflate la Tiraspol, sub nasul separatistilor. Ca mai mereu in istoria romanilor, grupul Ilascu a cazut nu datorita slabiciunilor sale, ci din cauza tradarii. O tradare cuibarita chiar la Chisinau. O tradare care i-a facut pe unii sa-si doreasca un sfirsit cit mai rapid pentru Ilascu si ai sai, ori cel putin o detentie cit mai lunga, plina de torturi dintre cele mai salbatice. Cu toate acestea, cei inchisi n-au cedat, desi, la un moment dat, li s-a cerut un singur lucru: sa semneze o cerere de gratiere adresata conducerii "republicii moldovenesti nistrene". O simpla semnatura, la urma urmei.
Numai ca raspunsul dat de Ilascu si ai sai a fost scurt: "Nu!" A cere gratierea inseamna a recunoaste autoritatea unui regim ilegal si faptul ca a lupta impotriva unui asemenea regim este o vina. O bagatela, ar spune multi dintre eroii nostri de 1 Decembrie. Si totusi, pentru o asemenea bagatela, Ilie Ilascu, Andrei Ivantoc, Alexandru Lescu si Tudor Petrov-Popa stau in inchisoare de sase ani. Iar astazi, 9 decembrie 1998, se implinesc cinci ani de cind acesti oameni au fost condamnati. Ilie Ilascu – la moarte. Ceilalti camarazi ai sai – la 12 sau 15 ani de inchisoare.
"Bine, si ce-am fi putut noi face pentru ei?" Multe, pe care nu le-au facut nici oamenii de stat, nici politicienii, nici ziaristii. Daca lasam la o parte manifestarile cu iz electoral, prea putini s-au interesat in mod real de soarta celor din grupul Ilascu si a familiilor lor. Cel mai adesea, oamenii simpli, fara ifose si poza la gazeta, au facut mai mult decit domnii in costum si cu servieta "diplomat". "Cheia e la Moscova". Cu acest refren, multi au incrucisat bratele, desi erau platiti de statul roman pentru a-i apara interesele. Iar grupul Ilascu, fie si neoficial, e o problema a statului roman. S-o spunem direct: grupul Ilascu e vital pentru Romania, deoarece acesti oameni ne arata ca romanii pot trai si altfel decit in genunchi. Ne arata ca poti fi roman si dupa un secol si jumatate de ocupatie, dupa 50 de ani de regim salbatic si antinational. Daca toate acestea nu au nici o legatura cu interesele vitale ale Romaniei, atunci de buna seama ca sacrificiul lui Ilascu si al camarazilor sai e inutil pentru majoritatea celor care se considera romani.
Cu vreun sfert de secol in urma, statul israelian a trimis in pustiurile Africii un comando super-instruit, care avea o singura misiune: sa scoata din mijlocul foametei, bolilor si razboiului citeva sute de negri. De ce? Simplu: desi negri la chip, acei africani erau de religie mozaica, iar statul evreu s-a considerat dator sa-i aduca in Israel pe acei africani care se supuneau poruncilor lui Moise. Amuzant, nu? Daca ne-am uita insa cu atentie spre rasarit, la vreo 200 de kilometri de granitele Romaniei, probabil ca ne-am amuza mai putin. Iar urmasii profetului bilbiit ni s-ar parea cu mult mai demni de stima decit cei ai ciobanului mioritic. (Lucian POSTU)
Sindicatele, a cincea putere in stat
Democratia romaneasca este, in fapt, un urias proces de simulare. Asta inseamna nu numai ca legile si institutiile din Romania postdecembrista sint copia nereusita a celor occidentale; nu numai ca limbajul si comportamentul politicienilor maimutaresc obiceiuri din Vest, ci si ca "democratia" este cea mai buna masca pentru stalinisti reciclati, pentru activisti prafuiti si pentru venale personaje de incredere ale Partidului si Securitatii.
Aceasta mascarada se manifesta printr-o teribila betie de roluri. Nimeni nu face ceea ce trebuie sa faca. Bunaoara, sindicatele, mai precis liderii de sindicat, ne surprind prin omnipotenta. Rolul pe care si-l asuma nu este doar de a negocia cu patronatul o situatie cit mai buna pentru muncitorii pe care ii reprezinta. Sindicalistii dau jos guverne, participa la decizia politica, cer alegeri anticipate. Fac analize la singe si dau verdicte necrutatoare, arunca anatema asupra clasei politice, vorbesc in numele poporului "care nu mai rabda".
Sa ne aducem aminte care a fost copilaria sindicatelor de astazi. Conditia lor dinainte de 1989 incape intr-o singura fraza: erau organisme fantoma, fara nici un fel de putere, alimentate de PCR pentru a simula relaxarea regimului, menite, in realitate, sa indeplineasca un rol de pedagogie sociala in litera preceptelor comuniste. Probabil, virulenta sindicalistilor de astazi este efectul psihanalizabil al lipsei de putere de altadata. In aparenta, sindicalistii lupta cu statul. In realitate, sindicalistii au ramas clientii statului, il adora, spera ca acesta sa-i cocoloseasca, sa le ofere, ca altadata, casa si masa.
Sindicalistii sint copiii nefericiti ai statului. Ai unui stat puternic si slab in acelasi timp. Puternic pentru ca detine controlul asupra a 75% din economia tarii. Slab pentru ca este ineficient si impresionabil, nereusind prin activitatea sa sa faca inutil protestul sindicalistilor si nici sa reziste la cea mai mica amenintare de protest social. Sindicalistii injura statul pentru ca asa este de "bonton", dar asteapta miracole de la el. Repezindu-se ca hienele asupra actualului organism statal in deriva, sindicalistii au nostalgia unui stat puternic si ocrotitor.
Evolutia publica a liderilor de sindicat este o buna demonstratie a aberatiilor sistemului democratic de la noi. Ei apar la televizor intr-un ritm exasperant pentru a desfiinta martial activitatea "guvernantilor". Putem admira, macar o data pe saptamina, nerusinarea peltica a lui Bogdan Hossu, smecheria aroganta a lui Dumitru Costin, socialismul patetic al lui Matei Bratianu, imbecilitatea ignara a lui Miron Cozma sau mediocritatea lui Marin Condescu.
Liderii de sindicat dau cu barda in politicieni, dar se comporta ca oameni politici. Ei isi asuma o valoare de reprezentativitate suprema, spunind ca sint tribunii poporului care munceste si pretind in numele acestei calitati inventate sa participe la decizia politica. Pe de alta parte, se stie ca liderii de sindicat sint clienti politici ai diverselor partide, nu numai de stinga. Iar comportamentul lor "principial" este in mare parte reglat de sforile din culise.
Parte integranta a mascaradei democratice romanesti, sindicatele se pretind reformiste. Liderii de sindicat se joaca iresponsabil cu cuvintele, cred ca pot sa militeze in acelasi timp pentru economia de piata si pentru inghetarea preturilor. Tribunii clasei muncitoare au de justificat in fata celor pe care ii reprezinta imensele avantaje de care se bucura. Iar in fata guvernantilor se dau intransigenti, fara ca acestia din urma sa-si dea seama ca harmaiala lor este asemanatoare latratului ciinelui care nu musca niciodata. (Adrian CIOFLANCA)