Necrolog

Imediat dupa ce democratii au cistigat majoritatea in Camera Reprezentantilor, primul gest de dezaprobare, venit pe fondul nemultumirii profunde cauzate de razboiul din Irak, a fost cererea demisiei ministrului Apararii, Donald Rumsfeld. Tirgul propus de democrati a fost acceptat de presedintele G.W. Bush, iar Rumsfeld, intr-o aparitie televizata la Casa Alba, si-a facut publica demisia, pronuntind un discurs de pistolar stilul John Wayne, in care regretul si remuscarea au fost acoperite de finalul glorios gen Frank Sinatra, „I did it my way”.
Evenimentul, transmis in direct, a produs strigate si lacrimi de bucurie pe strazile New York-ului, iar interviurile luate oamenilor si ulterior postate pe site-urile diferitelor canale de stiri au construit atmosfera unei lumi care a scapat de o povara imensa. Lesne de inteles, mai ales cind un oficial american face politica de mare putere, enuntind declaratii hilare, precum cea din mai 2001 – „Din cind in cind, ma trezesc facind ceva. Si ma gindesc. Ce naiba fac eu de fapt aici? E cu adevarat o mare surpriza si pentru mine” – sau cea din octombrie 2002 – „Osama Bin Laden este in viata si sanatos ori in viata si poate ranit, sau, posibil sa fi murit”.
Echivocul declaratiilor, din pacate, s-a prelungit si in politica externa a SUA. Invadarea Irakului s-a dovedit a fi o afacere paguboasa, care, in timp, a devenit de fapt dezastruoasa. Lipsa unei strategii pe termen lung, in afara celei strict militare, si-a dezvaluit consecintele sub forma unui numar impresionant de victime, fapt care a erodat imaginea administratiei Bush atit pe plan intern, cit si pe plan extern. Costul razboiului, estimat la o cifra de 300 miliarde de dolari, 2800 de morti – numar in continua crestere zi de zi -, abuzurile contra prizonierilor de razboi si, nu in ultimul rind, scandalul inchisorilor secrete, toate acestea au etichetat activitatea ministrului Donald Rumsfeld, identificind imaginea acestuia, ca si in cazul lui Robert McNamara, care a condus Pentagonul in timpul razboiului din Vietnam, cu esecul politicii americane in Irak. Astfel, Rumsfeld a ajuns veriga slaba a administratiei americane, deja aflata sub presiunea unei opinii publice iritate si obosite de aminarea constanta a retragerii din Irak. Si daca acestea nu ar fi fost de-ajuns, pina si „Army Times”, publicatia oficiala a armatei americane, a cerut zilele trecute „trecerea in rezerva” a pistolarului Donald Rumsfeld, intarind un curent de opinie care s-a concretizat cu demisia acestuia.
Acest eveniment are, cu siguranta, semnificatia pe care i-au acordat-o mai multi analisti, sugerind ca SUA vor incerca sa-si schimbe strategia in Irak, optind cit de curind pentru varianta moderata a „diplomatiei”. Semnalul acestei schimbari a fost deja dat prin cererea demisiei lui Rumsfeld, insa mai important este ca presedintele Bush sa inteleaga din acest eveniment exact ceea ce trebuie, pentru ca, altfel, politica externa americana va ajunge sa semene din ce in ce mai mult cu fraza complexa a lui Donald Rumsfeld din februarie 2002: „Rapoartele care arata ca un anumit fapt nu a avut loc mi se par foarte interesante, deoarece, asa cum bine stim, sint lucruri cunoscute pe care le stim; mai precis, exista lucruri pe care stim ca le stim. De asemenea, stim ca exista necunoscute pe care le stim; adica, stim ca exista anumite lucruri pe care nu le stim. Dar mai sint si necunoscute pe care nu le stim – acelea pe care nu le cunoastem pentru ca nu le stim”.