Traian Remes vrea sa lase masca Fondul Monetar International

Dupa zeci de ani de deficit bugetar, in 1999, Statele Unite ale Americii au obtinut ceea ce pentru vremurile noastre este o bijuterie financiara: un surplus al bugetului federal de peste 50 de miliarde de dolari. Dupa opt ani de deficite bugetare reale, care le-au depasit in mod consecvent pe cele proiectate, s-a trezit o tarisoara aflata la jumatate de glob distanta ca i se nazare sa se apropie de performanta americana. Ministrul roman al finantelor, liberalul Traian Remes, vrea sa lase masca Fondul Monetar International propunind un deficit al bugetului statului egal cu zero pe 1999, cuplat cu o rata anuala a inflatiei de 25% si o crestere de asemenea zero. Aceasta in conditiile in care FMI s-ar fi multumit, la aceeasi inflatie, si cu un excedent al cheltuielilor statului peste venituile sale de 2,5%.
Dupa ce fostul negociator sef al FMI, Poul Thompsen, si-a stors creierii ba cu privatizarea, ba cu anularea cartelelor de masa, ba cu stringerea sau marirea impozitelor pentru a reduce deficitul, pe 1998 de pilda, colegul sau, grecul Emanuel Zervoudakis, se vede dintru inceput in pozitia delicata de a convinge, cel mai probabil, guvernul roman, ca vrea prea mult, retragindu-si sigur-singurel orice marja de manevra in politica economica, marja de care ar putea avea disperata nevoie in 1999.
Care ar fi premisele pentru care Remes, cel care la investitura era asociat cu usurarea fiscalitatii, sa doreasca un deficit nul al bugetului de stat? In primul rind, daca statul ar cheltui exact atit cit va incasa, nu ar mai fi nevoit sa se imprumute, in special pe piata interna, cea externa fiind acum foarte scumpa pentru noi, cererea sa de bani nula scazind presiunile asupra dobinzilor sau, daca ar tipari bani, reducind probabilitatea unui puseu inflationist. In conditiile in care peste un sfert din cheltuielile bugetului merg la plata datoriei publice, interne si externe, argumentul pare rezonabil si convingator. In al doilea rind, exista o legatura de directa proportionalitate intre deficitul bugetului de stat si deficitul balantei comerciale a unei tari. Eliminind excedentul de cheltuieli al statului, se reduce totalul veniturilor distribuite in economie, din care o parte s-ar constitui cu siguranta in cerere pentru importuri, contribuind astfel la reducerea deficitului de cont curent. In al treilea rind, restrictionind puternic bugetele ministerelor, acestea ar fi fortate sa-si eficientizeze activitatea, restructurindu-si personalul si managementul. In sfirsit, si cel mai important, un buget vaduvit la capitolul cheltuieli ar putea presupune ca se va opri odata scurgerea de venituri catre banalizatele, dar deloc lichidatele gauri negre ale economiei, fortind astfel reforma sectorului real. Atit de simple si roze sa fie oare lucrurile?
Sa presupunem ca vom avea intr-adevar, in 1999, un val intreg de lichidari si privatizari pe un dolar de intreprinderi nerentabile din care statul, asigurind si protectia sociala aferenta, va ramine totusi cu un minus net de cheltuieli. Care i-ar permite chiar sa se apropie de deficitul pe care Remes il doreste. In acest caz, cel mai fericit de altfel, economia, chiar daca foarte slabita, s-ar putea inscrie pe o curba ascendenta, de crestere sanatoasa. Or tocmai acesta este momentul in care statul ar trebui sa faca un pas inteligent pentru a oplosi acest copil sensibil, printr-o reducere de fiscalitate sau macar prin investitii in proiecte de infrastructura, fie si cu "riscul" de a antrena un usor deficit bugetar. Daca respectivele poluri de pierdere nu sint insa eliminate, reducerea cheltuielilor se va traduce printr-un regim extrem de dur aplicat bugetarilor si beneficiarilor potectiei sociale, ducind tensiunea sociala pina la o limita ce nu poate fi deloc benefica reformei. Cit despre eficienta ministerelor, introducerea sistemului bugetarii pe proiecte ar trebui sa le amelioreze simtitor activitatea, daca metoda va fi aplicata cu serozitate. Nici restul argumentelor nu rezista prea mult: diminuarea veniturilor nu reduce doar cererea pentru importuri, ci si pe cea pentru produse autohtone, chiar intr-o masura mai mare; in sfirsit, un deficit de 2,5% nu constituie un pericol real, daca restul economiei este bine administrat, nici pentru piata creditului, nici pentru stabilitatea preturilor.
Un scenariu complementar celor de mai sus ar fi cresterea in paralel, pina la acelasi nivel, a cheltuielilor si veniturilor bugetare, ultimele sporind ca urmare a accelerarii privatizarii. Daca veniturile din privatizare, insa, vor avea o crestere importanta, aceasta nu va face decit sa ajute BNR sa-si conserve rezerva valutara, 1999 fiind un an de virf in plata datoriei externe. Iesirile vor egaliza, deci, intrarile si dificultatile de politica economica expuse vor persista. La fel cum vor persista necazurile noastre daca nu vom reusi sa renuntam la tot felul de mofturi si gogorite spectaculoase despre care, ne-au aratat bucurestenii, nici macar nu se mai stie la cine dau bine. (Sorin MOISA)
Foloasele Romaniei din criza NATO
Imediat dupa caderea fostului bloc comunist, multi analisti de prestigiu din Occident se intreceau in previziuni privind iminenta pierdere de identitate a NATO si, implicit, pe termen lung, posibila disparitie a Aliantei prin redefinirea ei intr-o cu totul alta formula. Acestora, insa, li s-a pus oarecum capat odata cu decizia largirii, anul trecut. Cu toate acestea, chiar in ultimele zile au avut loc o serie de evenimente care ne indreptatesc sa le dam toata atentia.
Ieri s-a incheiat prima vizita de stat in strainatate a noului premier german, Gerhard Schroeder, in Marea Britanie. Interesant este, insa, ca primul punct pe ordinea de zi a discutiilor a fost cel legat de crearea unui sistem defensiv european. Nu stim inca ce s-a discutat. In astfel de situatii, presa, adesea, trebuie sa se multumeasca doar cu comunicatele oficiale, care sint extrem de lacunare.
Sa vedem, asadar, sub ce auspicii a avut loc intilnirea. Chiar cu o zi inaintea intrevederii, Tony Blair declara ca Marea Britanie trebuie sa se reorienteze in politica externa, din moment ce, la ora actuala, cele mai mari schimburi comerciale se fac cu Germania, in primul rind, si Franta, pe locul doi, cele cu SUA sau Commonwealth-ul nemaifiind de multi ani pe primele locuri. "Kosovo a dovedit ca sintem prea adesea indecisi si dezbinati. Daca vrem ca Europa sa egaleze influenta americanilor, trebuie sa existe din partea noastra un angajament si o capacitate de a actiona in situatii militare", explica Blair.
Pentru guvernul britanic, o astfel de declaratie este o premiera absoluta. Londra este pusa, pentru prima data, in fata unei optiuni istorice. In inertia care a dominat ultimele decenii, dupa ce aceasta si-a pierdut influenta in zona sa coloniala, se vede acum obligata sa-si redefineasca liniile directoare ale politicii externe. Conservatorii, care detineau puterea in ultimii 20 ani, aveau o orientare considerabil favorabila catre fostele zone de influenta din colonii, de care, posibil dintr-o anumita inertie, n-au reusit sa scape.
La rindul sau, Schroeder afirma, chiar in ziua plecarii spre Londra, ca a venit momentul ca Europa sa aiba un cuvint mai greu de spus in NATO. In aceeasi perioada, la Paris, presedintele francez declara unui cotidian de mare tiraj ca Uniunea Europei Occidentale, bratul armat al UE, trebuie sa fie "transformata si integrata progresiv in institutiile Uniunii Europene", reamintind ca prefera "o fuziune UE-UEO".
Gasirea unei explicatii credibile acestor noi luari de pozitii este riscanta, cu atit mai mult cu cit informatiile suplimentare sint sarace. Insa citeva evenimente recente trebuie amintite. Interventia SUA in Afganistan si Sudan, din luna septembrie, care s-a dovedit un gest absolut pripit, provocat, pe de o parte, de informatii false si, pe de alta parte, de situatia ingrata in care se gasea Bill Clinton, angajat din plin in cel mai penibil scandal sexual al SUA, a stirnit, la acea vreme, nemultumirea multor lideri vest-europeni. Mai nou, interventia militara in Kosovo, care, in final, n-a mai avut loc si pe care SUA o cereau pe un ton imperios, a fost evitata tot datorita opozitiei discrete a statelor europene, chiar daca Rusia nu o agrea in mod fatis.
Aceste pozitii divergente, in cadrul NATO sau in cadrul mai larg al relatiilor UE-SUA, sint insa doar virful icebergului. Partea inca nevazuta consta in redefinirea zonelor de influenta ale celor doua blocuri economice dupa caderea URSS, principalul pretext al existentei NATO. In fapt, este vorba despre interese economice total diferite: in timp ce SUA vrea sa-si mareasca influenta in zona caspica si Orientul Mijlociu, Uniunea Europeana, careia toate evenimentele economice din lume ii reamintesc ca este prea mica si prea dezbinata, este prinsa total in demersurile pentru largirea spre Est si in unificarea legislatiilor si monedelor.
Un alt eveniment care a scos in evidenta acest conflict este scazul Turciei. In mediile occidentale s-a vorbit mult, in ultimele luni, despre presiunile pe care SUA le-a facut asupra UE pentru a trece Turcia macar pe lista statelor potentiale candidate la Uniune, pe linga Romania si Bulgaria. UE a refuzat categoric.
Zbigniew Brzezinski, unul dintre cei mai importanti analisti americani in probleme de strategie, declara, intr-un interviu aparut saptamina trecuta in revista "The National Interest", ca intre principalele puncte care vor fi discutate la summitul de la Washington se vor afla modalitatile si necesitatea de a se pastra coeziunea Aliantei, in timp ce cooptarea de noi membri va fi o chestiune neprioritara. In aceste conditii, admiterea Romaniei in NATO ar putea deveni realitate peste zeci de ani, la fel ca si integrarea in UE. Oricum, dupa cum stau in acest moment lucrurile in interioarul NATO, chiar o ipotetica invitare a tarii noastre, anul viitor, s-ar putea intimpla intr-un moment total nepotrivit. Adica sa fie ceve de genul pataniei lui Ion Iliescu din 1990, cind a semnat un acord cu URSS exact cind aceasta tragea sa moara. (Claudiu RAUS)