Caută 
4 MIN
Despre zilele de foc din 1989, asa cum le-am trait eu, cred ca am
mai scris o singura data, acum vreo zece ani. Evit, an de an, sa
particip la „festivalul povestilor interminabile”, cu aceleasi
personaje, mereu mai batrine si mai dezamagite. Un lucru este
sigur: alaturi de cele citeva sute de bacauani care au asediat
Comitetul Judetean PCR, eu am fost unul dintre nebunii care am
crezut ca particip la schimbarea unei lumi. Nu m-am gindit – nici
atunci, nici multa vreme dupa aceea – ca m-am implicat intr-o
lovitura de stat, intr-o mare manipulare KGB-ista sau in alt gen de
farsa a istoriei.
Inca din 20 decembrie 1989, la Uzina Metalurgica (astazi Robinete
Industriale), unde eram inginer stagiar, oricine putea constata
apatia oamenilor, privirile agitate, starea de pinda continua. Ne era
teama sa comentam ceea ce auzeam, noapte de noapte, la
„Europa Libera”, insa pe fetele noastre se citea speranta incarcata
de spaime. Propagandistii se agitau prin fabrica pentru a organiza
adunari muncitoresti de condamnare a „tradatorilor si derbedeilor
de la Timisoara”, seful de la garzile patriotice facea inventarul
armelor si efectivelor disponibile, inginerii, maistri si sefii de
compartimente erau somati sa-si instruiasca oamenii din subordine
sa nu raspunda la provocari, iar sirenele de pe acoperisurile halelor
industriale si de pe blocurile din oras au fost declarate obiective
militare. Am fost convocati la comandamentul Apararii Civile
pentru a ni se atrage atentia ca dusmanii poporului trebuie
impiedicati sa foloseasca aceste sirene care pot induce panica in
rindul populatiei. La un asemenea instructaj ma aflam – impreuna
cu alti vreo 20 de colegi tineri din uzina – in dimineata zilei de 22
decembrie. La un moment dat s-a anuntat la radio ca va vorbi
natiunii presedintele. Cineva a solicitat sa se aduca un televizor.
Ofiterul de infanterie care ne instruia a ridicat din umeri: nu aveau
in dotare asemenea aparat. A decis sa ne lase acasa pentru a-l
asculta pe Ceausescu. Eram singur in casa cind a inceput ultimul
miting comandat de dictator. Am ramas inmarmurit la primele
huiduieli. Apoi imaginea a disparut de pe ecran. O vreme au fost
transmise cintece patriotice. In final, s-a lasat linistea. Am deschis
un aparat de radio, sperind ca voi afla ceva in plus. A trecut vreo
ora, poate mai mult… Apoi vocea lui Dinescu a razbatut peste tara:
„Romani, am invins!” Am sarit direct in ghete si am plecat spre
centrul orasului. In jurul cladirii in care astazi este Prefectura se
adunasera citeva zeci de oameni, insa rindurile lor se ingrosau cu
fiecare minut care trecea. Am intrat in sediul partidului, unde era
un haos de nedescris. Tiganii furau tot ce le cadea la indemina –
de la covoare persane, la pixuri si tigari straine gasite prin sertare –
si scoteau pachete voluminoase pe usile din spate. Tot pe acolo
au plecat si ultimii activisti care se mai ratacisera prin cladire. In
fata, lumea distrugea tablourile lui Ceausescu, dadea foc la cartile
aruncate pe geamurile de la birourile deja invadate de populatie,
iar strigatele deveneau din ce in ce mai vehemente. In interior, cu
sprijinul citorva ofiteri de la Garnizoana, s-a impus o ordine
aparenta. Prin diferite birouri, grupuri de persoane intreprinzatoare
intocmeau primele liste cu membri ai comitetelor revolutionare ce
ar fi trebuit sa preia conducerea judetului. Fiecare avea varianta
lui. A fost prima mea dezamagire. Am refuzat sa-mi trec numele
pe vreuna dintre listele acelea. Uneori ma gindesc ca a fost
greseala vietii mele, alteori ma felicit…
Spre seara, au inceput sa se adune in sediu studenti veniti de la
Bucuresti si Iasi, dornici sa participe la evenimente. Am profitat de
apropierea de virsta dintre mine si ei si am trecut la organizarea
unor patrule care sa asigure – pe de o parte – linistea in centrul
orasului si – pe de alta parte – controlul unor evenimente
neprevazute (mai ales ca din cinci in cinci minute se anuntau acte
teroriste la CICh, atacuri cu elicoptere sovietice, focuri de arma la
Aeroport si cite alte bazaconii!…). In zori, dupa ce am patrulat cu
una dintre grupele de tineri, m-am intors acasa. Mi-am dat seama
ca trebuie sa-mi anunt sotia (care era la Onesti) ca totul este in
ordine. Am gasit o masina si am ajuns la ea. Ne-am reintors, in
Bacau, seara. Am gasit un bilet in usa semnat de Ovidiu Bufnila
(coleg cu mine in Metalurgica), prin care ma chema la fostul sediu
al UTC (acum Garda Financiara) unde, impreuna cu Alex
Ungureanu, Val Manescu si Razvan Haritonovici am pornit la
editarea primei publicatii locale libera de orice sablon: „Pur si
simplu”. A fost o nebunie! Eram singurul din acel grup care aveam
habar de ceea ce inseamna munca in tipografie (timp de cinci ani
lucrasem la „Opinia studenteasca” din Iasi) si am construit,
impreuna cu fratii Prajisteanu, tipografi de exceptie de la
Imprimerie, primele editii. Zile si nopti am multiplicat gindurile,
opiniile, sperantele tinerilor care semnau articolele in aceasta noua
publicatie bacauana. Erau tiraje enorme, incredibile astazi, de 70 –
80 de mii de exemplare. Se vindeau in citeva ore. Lumea era
avida de informatii necenzurate. Orice zvon se transforma intr-o
poveste. Orice trecator devenea un personaj…
Apoi viata a intrat pe un fagas pe care nu l-a mai parasit 14 ani.
Revolutionarii s-au retras in posturi discrete, s-au multumit, unii,
cu brevete si certificate pe care eu nu le-am inteles niciodata si m-
am ferit de asemenea petece de hirtie, altii au emigrat, multi inca
mai cauta o explicatie pentru ce s-a intimplat atunci. Chiar si acel
„Pur si simplu” a disparut… Pacat! (Stefan RADU)
