Imperiul disperarii

Ridicat pe culmea unui deal, conacul Rosetti domina intreaga zona, avind de o parte lunca Siretului, iar de cealalta padurea Ionasenilor. Altadata, impunatoarea resedinta adapostea capetele incoronate ale Romaniei atunci cind vizitau zona. Din 1971, aici functioneaza Caminul spital pentru copii handicapati. Dar nu despre frumusetea zonei sau a conacului este vorba in articolul de fata. Subiectul principal il constitue cei care traiesc aici. Politica abila a ultimilor regimuri a creat romanilor un fel de mentalitate obtuza la orice fel de mentionare a handicapatilor. Cum ca imaginile si reportajele care apareau des in mass-media occidentala, despre conditiile in care traiesc handicapatii romani, ar "murdari" imaginea tarii. "Romania nu inseamna doar copii handicapati" strigau unii. Este adevarat, Romania nu inseamna doar handicapati, dar inseamna si asta.
Toti cei 112 copii handicapati psihic de la Ionaseni sint irecuperabili. Exista totusi si mici exceptii. Anual, 3-4 copii sint considerati apti de a "lua viata in piept" si sint trimisi la orfeliantele din Botosani. Lucrul in sine este important, chiar daca numarul nu este mare. Incepind cu 1990, copii au fost luati de diverse organizatii umanitare. Scotieni, englezi, suedezi, francezi, luxemburghezi, s-au perindat pe la Ionaseni si toti au lasat in urma lor contributii importante. Au reparat, au construit, au instalat aparatura specifica. Caminul nu mai este deloc ceea ce era in 1990. Doua lucruri au ramas neschimbate. Copii internati aici si mirosul, un amestec pestilential de "arome" de mincare, dezinfectant si materii fecale pe care nu il uiti toata viata.
In camin ar trebui internati doar copii pina la 18 ani, insa in realitate sint multi care depasesc aceasta virsta. Poate pare ciudat sa numesti o persoana de peste 18 ani copil. Numai ca, persoanele handicapate nu se dezvolta normal, fiziologic sau psihic. La virsta de 20 de ani sint bolnavi care arata de 10 ani si gindesc ca la 2 ani. Alta problema este aceea ca nu toti copii au certificat de nastere, virsta lor nefiind cunoscuta cu exactitate.
Ion Cojocaru este cel mai vechi locatar, viata lui identificindu-se cu cea a caminului. Povestea lui este urmatoarea: a fost adus la camin in 1971, chiar la infiintare, de catre parintii sai, responsabili in buna masura de tragedia lui. La 10 luni, Ionel, cum il alinta personalul, a contactat o raceala puternica, iar parintii l-au dus la dispensar unde cineva i-a facut o injectie. "Cineva" acesta, probabil o asistenta, a reusit performanta de a gresi locul in care trebuia facuta injectia, iar efectele neindeminarii au aparut neintirziat. In citeva ore, temperatura lui Ionel a crescut pina la 43 de grade, fara ca nimeni sa poata face nimic. Disperati, parintii l-au scufundat intr-un butoi cu apa rece. Socul termic asupra creierului infierbintat a dus la o trauma psihica severa. Intreaga viata a lui Ionel a fost un chin.
El nu-si poate controla nici una din functiile organismului, trebuind sa stea legat de pat, pentru ca altfel se automutileaza cu miinile care se misca haotic, dupa trasee fara noima, tintind indeobste fata. Din cind in cind, vara, Ionel este scos cu mare greutate afara la aer, spun cu greutate nu din cauza ca ar cintari mult (are cel mult 45 de kilograme), ci datorita faptului ca membrele ii sint contorsionate si este greu de transportat. Mitica Gavriliuc, directorul caminului, ne spune ca, de fapt, toate cazurile sint grave. Realizarile din ultima vreme au imbunatatit viata copiilor, in sensul ca, in cladirile construite si donate de straini s-au amenajat gradinite, ateliere scoala, dormitoare. Lucrurile realizate de copii in atelierul de croitorie sint uimitoare: mici broderii, snururi, batiste, asupra carora copii se apleaca cu atita pasiune, incetind pina si balansul corpului, semnul clasic al handicapatilor psihic. Acum 2-3 ani, cind voluntarii straini mai lucrau la camin, iar sprijinul lor era masiv, lucrurile stateau mai bine. Dupa ce acestia au plecat, caminul trebuie sa se descurce doar cu banii de la buget, lucru extrem de greu. Anul trecut a fost aprobat un buget cu 49% mai mic decit cel cerut. Din cite se stie pina acum, si anul acesta bugetul va fi la fel de mic.
Doctorii psihiatri, dar si lucratorii caminului sint de acord ca cea mai buna metoda de recuperare este "terapia prin dragoste", copii bolnavi evolueaza mult mai bine atunci cind simt afectiunea celor din jur. Crizele de care sint cuprinsi periodic unii copii, timp in care se lovesc cu capul de pereti, musca, urla, pot fi calmate sau atenuate doar "cu frumosul". Dorinta de afectiune a copiilor este evidenta de la prima intilnire, cei mici mai ales, sarind in bratele tuturor vizitatorilor. Aceasta nevoie este ilustrata cel mai bine tot de unul dintre cei internati, Mihai Podbarie, in virsta de 17 ani. El repeta obsedant celor cu care se intilneste cuvintele "Ama! Ama! Amnale!". O ingrijitoare ne spune ca aceste sunete inseamna de fapt "Mama! Mama! Sarmale!". In urma cu multi ani, Mihai a fost vizitat, pentru prima si ultima oara de mama sa, care in saracia ei, i-a adus o oala cu sarmale, moment intiparit atit de adinc in memoria sa, incit a devenit principala coordonata a vietii sale. (Catalin ALISTARI)